Joi am aniversat ziua Dobrogei, cel mai vechi tărâm al țării, care s-a alipit României în 1878. Ca atare, materialul de azi aduce la lumină frumusețea acestei zone a României, care, din multe puncte de vedere, este o mică Mecca pentru naturaliștii români și din întreaga Europă.

Dobrogea, situată în extremitatea nord-estică a Peninsulei Balcanice, se află situată pe unul din principalele culoare de migrație europene pentru păsările călătoare, dar fauna sa este abundentă și diversificată. Deși îmi e greu să comprim în câteva fotografii și câteva rânduri biodiversitatea dobrogeană, încerc să expun pe scurt câteva motive să veniți să vedeți pe viu o mică parte din frumusețea acestor meleaguri, transpusă în specii de o deosebită atracție pentru naturaliștii de pretutindeni.

Cicada comună (Tibicina haematodes)

Nu-ți poți zugrăvi Dobrogea în fața ochilor fără să rememorezi zumzetul specific al cicadelor. Numite și “greieri de iunie” de oamenii locului, cicadele au un zgomot caracteristic pe care îl emit folosind elitrele (aripile), frecarea acestora provocând sunetul inconfundabil al acestei insecte.

Interesant este că la noi în țară aceste insecte se aud preponderent la începutul verii (jumătatea lui mai – jumătatea lui iunie). Aici intră în scenă o altă insectă pe care eu o asociez cu Dobrogea, greierele borțos.

Greierele borțos (Bradyporus dasypus)

Acest greiere este o insectă de culoare neagră ce face parte din ordinul Orthoptera și este de talie mare (atingând aproape 9 centimetri). În Măcin, acest greiere este relativ comun, iar noaptea și acesta cântă, tot prin frecarea elitrelor. Însă Dobrogea nu este celebră doar pentru insecte. Reptilele sunt de asemenea prezențe tipice locului.

Gușterul (Lacerta viridis)

Deși e prezent în toate județele țării, aici, în Dobrogea, aproape fiecare tufă mișcă. Iar când prinde curaj, gușterul, acest lacertid de talie mare (ajungând, cu tot cu coadă, și la peste 40 de centimetri), stă inclusiv pe promontoriile de loess unde își fac veacul graurii și prigoriile.

Contrar credințelor încetățenite, și femelele pot avea gușa albăstruie, în perioada nupțială (primăvara). În imagine este o femelă. Culoarea albastră este temporară și nu este legată de prezența veninului în salivă (este doar o superstiție nefondată că gușterii cu albastru pe gât ar fi veninoși), ci de semnalizarea între masculi și femele din perioada de rut.

Șarpele de stepă (Dolicophis caspius)

O altă reptilă emblematică în zonele deschise, întâlnită și în afara Dobrogei, dar care are o densitate covârșitoare la est de Dunăre. Acest colubrid nu este veninos, iar talia sa mare (sunt citate exemplare de peste 2 metri lungime), dublată de o agilitate uimitoare, se constituie în adevărate atuuri când vine vorba de vânătoarea de animale mici.

Șarpele de stepă începe să consume insecte în primul an de viață. Pe măsură ce crește, va trece la șopârle, din abundență pe aceste meleaguri, Dobrogea fiind patrie și mamă pentru nu mai puțin de nou din cele 10 specii de șopârle de la noi (despre care voi povesti cu altă ocazie). Abia după ce va fi devenit adult, el va putea vâna cu succes păsări și mamifere mici, preponderent rozătoare de talie mică și medie, popândăii, de pildă, fiind una din prăzile preferate ale șarpelui de stepă.

Pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus)

Vorba unui prieten, această arătare parcă ar fi văzut poliția după ce a trecut pe roșu. Ochiul de culoare galbenă, evident disproporționat, este folosit pentru intimidarea inamicilor. O pasăre timidă ziua, mult mai vocală noaptea. Se camuflează ușor atât în zone cu ierburi înalte cât și în zone stâncoase, în apropierea cărora cuibărește, direct pe sol. Oaspete de vară, pasărea ogorului migrează toamna spre sud.

Codalbul (Haliaetus albicilla)

Considerat regele Deltei, codalbul este, tehnic vorbind, o acvilă de talie mare. Anvergura sa este impresionantă – 2,4 metri, la concurență cu acvila de munte pentru întâietatea în rândul răpitoarelor diurne de la noi. Codalbii sunt într-o ușoară revenire după declinul pronunțat din anii ’70, când politica de otrăvire a hoiturilor cu stricnină pentru stârpirea lupilor a avut consecințe nefaste pentru majoritatea răpitoarelor cu pene. Codalbul nu este întâlnit doar în Delta Dunării, ci și de-a lungul luncii fluviului, semnalările fiind din Cazane până în Sulina, deci de-a lungul întregului bazin dunărean.

Sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor)

Una din cele patru specii de sfrâncioc de la noi din țară, acest vânător iscusit este emblematic pentru zonele de câmpie, inclusiv coasta litorală. Deși pare o pasăre frumoasă și aparent inocentă, este capabil să vâneze alte păsări de talie mică sau chiar rozătoare. Are obiceiul de a înfige prada în spinii salcâmilor sau ai altor plante cu spini (care sunt cu duiumul în Dobrogea!), transformând tufele de pe teritoriul său de vânătoare în veritabile minifrigidere.

Juvenilii sunt frumoși și ușor de dibuit pe liziere sau chiar în satele cu puțini locuitori ale Dobrogei. Acest pui începuse deja, la final de august, să vâneze singur, semn că era pregătit pentru a se lua de revere cu viața aspră din stepă.

Fugaciul roșiatic (Calidris ferruginea)

Imensul culoar de migrație care traversează Dobrogea de la pe direcția nord-sud este folosit an de an de numeroase specii de păsări, care cuibăresc în nordul extrem al continentului, dar care iernează în apropiere de tropice sau chiar la sud de Ecuator. Fugaciul roșcat, deși nu cuibărește la noi în țară, este vizitator regulat în perioadele de pasaj (primăvara, respectiv toamna). Prezența sa este condiționată de existența lacurilor cu ape puțin adânci, unde acest fugaci, ca toate celelalte limicole, găsește adăpost și hrană în lagunele din zona coastei.

Fâsa roșiatică (Anthus cervinus)

Tot în pasaj am avut ocazia să fotografiez această fâsă greu de văzut în afara perioadei de migrație. Nici ea nu cuibărește în România, dar Dobrogea este darnică atunci când vine vorba de rarități avifaunistice. Fâsele sunt printre păsări cel mai puțin cunoscute publicului larg, datorită penajului discret, perfect camuflate pentru zonele unde cutreieră, respectiv dimensiunilor mici și asemănării cu alte specii de păsări la fel de mici, dar mai comune, precum vrăbiile sau presurile. Desigur, fâsele sunt mult diferite de alte păsări… dacă nu sunteți la început de drum într-ale naturalisticii. Din fericire, această specie de fâsă este mult mai ușor de identificat corect datorită nuanțelor roșiatice ce le diferențiază de celelalte specii de fâsă de la noi.

Călifarul alb (Tadorna tadorna)

Această specie este o obișnuită a locului. Călifarii cuibăresc în maluri de loess, aproape de apă, iar aspectul inconfundabil și distribuția grațioasă a culorilor pe cap, gât și corp le face să fie preferatele tuturor. Masculul din imagine are o proeminență de culoare roșie pe cioc: cu cât mai mare “cucuiul”, cu atât mai chipeș este cocoșul în fața găinilor.

Subadulții au culorile mai estompate și limitele petelor de culoare mai puțin definite. Odată cu vârsta, aceste culori vor fi din ce în ce mai bine delimitate, iar protuberanța roșie va crește la masculii cei mai arătoși.

Pietrarul negru (Oenanthe pleshanka)

Deși și pietrarii sunt de mai multe soiuri, cel mai frumos colorat (în umila mea opinie de odraslă de pictor amator) este pietrarul negru, care are în Europa un areal limitat la… Dobrogea și împrejurimi. Acest pietrar este ușor de distins de ceilalți pietrari prin negrul lucios de pe cap, unit cu cel de pe spate și gușă. O specie neobosită în a vâna insecte în zbor, această pasăre de talie mică este o mare iubitoare de zone stâncoase sau ziduri vechi, fără deranj.

Pietrușul (Arenaria interpres)

Multe din speciile de aici, din Dobrogea, sunt legate indisolubil de fundamentul litologic. Pietrușul nu face excepție, numele său în limba română venind de la comportamentul  de hrănire tipic speciei: pietrușul folosește ciocul pentru a răsturna pietrele de pe malul mării, unde găsește nevertebrate și alte mici animale acvatice.

Lăcustarul (Pastor roseus)

Am lăsat anume la final acest clovn ciudat. Culoarea roz de pe spate și abdomen contribuie la aspectul fotogenic al acestei specii asiatice de graur (Sturnus sp.). Lăcustarii sunt o specie comună în Asia, ei cuibărind în Kazahstan și țările învecinate, doar că ajung și în România aproape în fiecare an, fiind mai abundenți în anii ploioși, cu invazii de insecte (lăcuste, omizi etc). Se amestecă adesea cu stolurile de grauri, în special toamna.

Da, nu m-am putut abține, am mai pus o fotografie cu această pasăre. Nu mă mai satur să vă arăt încă un cadru simpatic cu un lăcustar pus la uscat. Atitudinea face totul, pare să ne zică el printre gene.

Știu că nu am epuizat nici 1% din ce vă poate arăta Dobrogea prin cotloanele sale bogate în faună. Vă asigur însă că nu am încheiat socotelile cu acest loc nemaipomenit, așa că până data viitoare, spor la semnalări! L mulți ani, Dobrogea!