O sa precizez de la bun început că mie nu-mi plac filmele-pașaport, romanele-pașaport, textele-pașaport, oamenii-pașaport (cei/cele tip pașaport diplomatic îmi produc urticarie, greață, dureri de cap și ură difuză!).

În general, nu-mi plac chestiile care ‘’vin în întâmpinare’’, care îmbrățișează orizontul de așteptare și, în particular, nu-mi place deloc ‘’unirea în cuget și simțiri’’, nici când e vorba de Halep (trecută cu vederea pentru refuzul ei de a reprezenta România la Olimpiadă), nici când e vorba de situarea pe axul unei gândiri politice, nici când mai moare câte un Philip Roth (ocazie cu care văd și eu ruina în care a ajuns anglistica băștinașă!), nici când îmbrățișam curcubeul (stranie vocabula, totuși), nici când, nici când, nici când… Despre muzică ar fi fost inutil să mai amintesc, deoarece Nomansland este chiar un manual practic despre cum să nu vii în întâmpinare.

Acum, ca în jazz, la temă!!

N-am să vă produc o listă cu muzicienele din jazz, vă puteți delecta și singuri pe o căutare ‘’woman in jazz’’, iar daca vreți una mai apropiată de subiectul J’accuseului de mai jos adăugați și ‘’contemporary’’!

Sincer, nici eu nu ințeleg cum de muzicieni cam de mâna a doua, de nu cumva de-a dreptul răsuflați, fac o Sală Radio plină, iar Sons of Kesmet sau Fire abia au strâns 30 de oameni.

Două note: 1. J’accuse are o rezonanță foarte specială în Franța și 2. Joëlle este îndreptățită fie și pentru că în cele 16 nominalizări, nu a încăput talentul niciunei doamne.

Las feministele catedrocrate să pună mâinile lor fine de filatoare pe chestiunea sexismului în artele contemporane și-i dau cuvântul doamnei Joëlle Léandre:

Scrisoare deschisă pentru Victoires du Jazz

Domnilor,

Nu! Chiar dacă e de mult depășit, prea învechit sau prea târziu, acum, în seara asta, fără să farsez și fără să forțez, refuz să tac, să șterg cu buretele, să uit.

J’accuse și îmi asum singură responsabilitatea de a scrie că e prea mult. Toate aceste Premii, aceste Disticții, aceste Victorii ale Jazzului (mai degrabă Infrângeri ale jazzului), îmi atrag atenția și mă împing la reflecție. Sunt dezolată, dar văzând rezultatele Victoriilor jazzului și dând cu ochii de acești 15 pinguini uniți și zâmbind dincolo chiar de talentul lor (îi cunosc pe mai mulți dintre ei și chiar cânt cu unii), toate aceste lucruri mă pun pe gânduri.

Cum se face că printre nominalizații anului 2017 nu se află nicio femeie, nici tânâră și nici mai puțin tânără? Este o provocare? Un joc? Un jemanfișism? Ce juriu decide asta? Casele de discuri, agenții sunt în spatele acestei tărășenii? Cum se face că în secolul al XXI, iată, încă o dată, nicio femeie nu este nominalizată? Ce fel de mascaradă e asta, acest arhaism, aceste decizii demne de saloanele cu peruci pudrate?

Jazzul nu a încremenit în 1950. Câte unii, și câte unele!, îndrăznesc, propun, provoacă și-și pun întrebări legate de forme, structuri, instrumentații, ritmuri și timbre… și de câte și mai câte… Jazzul nu a fost altceva decât întâlniri, risc și aventură. Ce înseamnă bâlciul asta?

Oare nu vă gândiți că o femeie poate să gândească, să compună, să aibă proiecte, grupuri, să fie lider…. să bată drumurile să-și prezinte muzica? Oare unde suntem? Cum vreți ca o tânără care iese (sau nu) de pe porțile conservatorului, cântând minunat la clarinetul, saxofonul sau pianul ei să nu aibă acest sentiment? Ar putea să fie atrasă de altă muzică: mai liberă, mai creativă, poate avea chef de aventură, poate avea curiozitatea de a merge în altă parte.

A fi atrasă de Jazz (căci Jazzul a fost întodeuna o muzică creativă, restul… să nu dezvolt aici, deși aș putea…). Pe scurt, să iubească această Muzică și să vadă și să citească iar și iar rezultatele voastre masculine! Nu vă interesează? Sorry, e o rușine… V-am spus că îmi asum singură riscul de a vă scrie și o fac! Veniți-i în întâmpinare, ascultați-o! Fiți curioși în loc să vă lipiți unii de alțiii… să vă aglutinați în bistrourile voastre cu prietenii voștri și cu puterile voastre mărunte. Da, asta-i mânie.

Am 66 de ani și de 41 de ani sunt pe drumuri, în toată lumea, cu camarazii mei (și câteva camarade), cântând, creând, inventându-mi muzica… chiar urlând! Credeți că eu i-am chemat pe Steve Lacy, Anthony Braxton, George Lewis, Peter Brötzmann sau Marilyn Crispell și pe atâția alții din Europa (sau pe unii mai tineri) ca să cântăm împreună Mozart sau Monteverdi?

Stop! Asta-i dorință, dorința de a fi, de a fi tu însuți, de a crea. Este și factorul colectiv, unde improvizația e de bază, Bărbați și Femei, Femei și Bărbați – și asta e toată istoria Jazzului!

Acum, cu femeile, nu uitați! Nu le uitați! Sunt strălucitoare, puternice, sunt incomode, pline de talent, de surprize, câteodată râd sau sunt tocilare.

Orvoar! La bună vedere!

Joëlle Léandre – decembrie 2017