Picură ceva. Sau nu. Mai degrabă e un mers de animal mic. Tropăie, dar încet . Poate că e un purice potcovit cu 99 de ocale de fier sau poate e altceva, un ceas mai degrabă. Da… e un ceas, o pendulă stricată, fără ritm. O pendulă ce și-a pierdut noțiunea timpului, o pendulă bolnavă de Alzheimer, care bate timpul cum vrea ea. Cât e ceasul? E lumină sau întuneric? E întuneric… pesemne că am ochii închiși. Ar trebui să deschid măcar unul, unul mic, doar așa de control. O să-l deschid pe dreptul… încet, încet… mamă câtă lumină e afară… se apropie ceva de mine prin ceață. Un inorog. Alb. E gras, e foarte gras, e ridicol de gras și nu are picioare, levitează … vine spre mine, îi văd cornul curcubeu cum se apropie de fața mea. Închid la loc ochiul, e periculos afară. Îmi opresc respirația și aștept ca inorogul să mă atingă. Încordarea e insuportabilă. Ahhh… ceva ud în ureche…. o limbă…. mă linge inorogul în ureche… e dement. Deschid ambii ochi brusc și întâlnesc alți doi ochi sticloși. Ăsta nu e inorogul, e un…. ce e ăsta… e un Jack Russell. Mă ridic automat în fund. În căutarea echilibrului, mâna mea își face loc printre niște sticle pentru a descoperi pământul. Jack Russell-ul latră. F…. mi-a spart creierii, lătratul bestiei se propagă în capul meu ca sunetul unui pahar de cristal scăpat pe jos într-o peșteră cu o mie de camere. Instinctiv, duc mâna la frunte, pe care o găsesc umedă. O fi sânge!!!? Speriat, mă uit la mână și descopăr ca e plină de un lichid albastru. Am ucis inorogul?! Îl miros… are un miros dulce de bomboane fără gust. Sunt din ce în ce mai confuz. Unde sunt și de ce? Mă concentrez cât pot de tare pentru a stoarce din creierul care pare că plutește într-un lichid incolor, ceva, orice. Filmul începe să se deruleze anevoios și să-mi proiecteze pe cortex frânturi. Mă sperii de ce văd și închid din nou, forțat, ochii. Niciodată… dar NICIODATĂ o sticlă de Limoncello după șase sticle de vin. Trebuie să-mi tatuez fraza asta undeva, undeva la vedere… nu e prima oară. Mă ridic cu greu. În ridicare, am impresia că sunt Empire State Building ce se construiește pe o saltea de apă. Apă… mi-e sete. Aș bea toată apa din piscina de lângă mine, pe care plutește un inorog gonflabil. Mi-e sete, mă doare capul și mi-e foame. Fac un consiliu intern al celor câțiva neuroni liberi și ajung la concluzia că trebuie să rezolv cele trei probleme, fix în ordinea de mai sus. Calc peste niște prosoape ude, dau la o parte o matahală căzută la datorie și deschid frigiderul. Beau o sticlă de apă ca și cum aș fuma o țigară. Mă caut prin buzunare, scot niște confetti, niște coji de castravete, ceva ce pare gumă de mestecat și în sfârșit găsesc cheia de la mașină. Mă târăsc până la automobil, deschid portiera, deschid parasolarul din care cade izbăvirea celei de a doua probleme – o pastilă de Alka Seltzer. Mai am o ultimă problemă de rezolvat și sunt din nou om… mă rog, mai trebuie un duș și un tricou curat… Mi-e foame. Foame de-aia grea. E revoluție în mine, ficatul și restul găștii s-au strâns în Piața Victoriei Mele și cer de mâncare. Deschid telefonul. 3 la sută baterie. N-am timp de prostii, mai am de-un Uber. Trebuie să mă hotărăsc repede unde mă dreg, altfel rămân și fără ăia 3%. Degetul îmi tremură dar nimerește butonul bombat al espressorului. Cât curge pe canea izbăvirea am timp să mă decid. Nu e dimineață, dar nici prânz. E între ore, e între mese, e între lumi. Pain Plaisir îmi vine primul în minte. Un croissant, o anemonă și-un pain perdu. Am meniul în minte, îl văd, îi simt mirosul dulce de unt și vanilie. Cum se sfarmă foietajul la mușcare… are sunetul mișcării continentelor în miniatură.  La Pain Plaisir e cam cel mai bine pe patiserie franțuzească. Dar totuși… o ciorbă. Remediul clasic pentru orice bețiv cu pedigree. E prea devreme pentru Zexe, Lacrimi, etc. Ăștia deschid după 12. La Ciorbărie, pe Eminescu .. Dumnezeule mare, o ciorbă de potroace sau o rădăuțeancă sau un borș rusesc cu sfeclă. Cu ardei, oricare, dar cu ardei să fie. Mmm, îi simt deja aburul și parcă celulele încep să se trezească. La ora asta la Ciorbărie e tot regimentul de mahmuri din București, se uită unii prin alții și stau cuminți la coadă pentru iertarea păcatelor. Din colțul tejghelei, sticla de Zetea le face dojenitor cu degetul.

Mai există opțiunea numită SOL (save our liver), plasată discret pe Moșilor, aproape de rondul de la Obor sub numele de Maestro Pizza. Nu de pizza e vorba acolo, ci de sanvișul cu lipie umplută cu mozzarella și prosciutto, copt în cuptorul de lemne.  Chestia asta l-ar putea face pe Dan Spătaru să cânte din nou. Nu există ceva mai calorico-desfrânato-delicioso-sevrajant ca sandvișul ăsta. Au și iaurt de capră. Proaspăt. Bio. Rece. Combinația de 5 stele Michelin fake. Nu știu dacă ce se aude e cafeaua care curge sau saliva mea la amintirea nenorocirii culinare de la Maestro.

Aparatul de cafea sună. Iau ceașca de espresso și îmi vine să mi-o injectez direct în aortă. O dau peste cap, iar lichidul negricios mă inundă. Dușul interior. Pupilele par să tresalte ușor. Ceața se mai împrăștie. Deschid aplicația de Uber și bag la destinație Poenaru Bordea 2. La orizontul meu strâmb răsare o chestie care se numește Ouă amestecate cu cârnați de casă și ciuperci și pâine prăjită în unt. Pare ceva ce m-ar face din nou bărbatul de odinioară. Mă prăvălesc în mașina verde cu numere de Dolj. Dolj? Am o temere… dacă nu sunt în București? Pe geamul din stânga văd fumul din grătarul de la Cocoșatu. Sunt în București, dar… niciodată o sticlă de Limoncello după șase de vin. Niciodată.