Nu au trecut mai mult de 6 ani de la prima degustare de vinuri, dar mă simt de parcă toată viața am desfăcut sticle de vin. Poate și atmosfera burgeois de la Chateau Vartelly (Orhei, R. Moldova) a contribuit la asta, dar sunt convins că prima impresie despre vin a fost că este o completare firească și necesară a unui prânz sau a unei cine (c)à la carte. Să fi intrat în lumea vinului cu ocazia unei degustări în centrul vechi al Bucureștiului, aș fi asociat probabil vinului doar valențele lui sociale (“căci vinul e acru daca îl bei singur dar el devine licoarea zeilor dacă îl bei in compania cuiva drag”); însă l-am descoperit în tihnă, în compania bucatelor moldovenesti și în atmosfera foarte relaxantă a unui chateau aflat în vârful unui deal.
De atunci am mai desfacut câte o sticlă, am mai descoperit niște arome și am realizat că viața nu e doar despre filme și cărți, care vorbesc mai mult despre alții decât despre mine, ci e și despre ce simt eu când îmi stimulez mirosul și gustul în modul cel mai hedonistic cu putință. Vinul s-a dovedit a fi un portal către o lume pe care nu mi-o putea arăta niciun film, fie el de Cannes sau Sundance; pentru că era lumea din interiorul meu pe care nu eram obișnuit să o ascult.
Vinul m-a învățat să am rabdare, să anticipez bucuria prin faptul că uneori desfac sticla și apoi aștept câteva ore să își dezvăluie treptat toate aromele în decantor, să imi sondez la maxim memoria în identificarea aromelor de flori, fructe sau condimente ce îi compun buchetul, să îmi forțez intuiția găsindu-i asocierea perfectă cu mâncarea (fie ea o cină într-un restaurant de fine dining ori un simplu platou de brânzeturi în confortul casei).
Vinul ne face mult mai conștienți de simțurile aflate la purtător, pe masură ce începem să le dezvoltăm, în special simțurile destul de puțin folosite ale gustului și mirosului; trezirea acestor simțuri ne conduce la experimentarea mult mai intensă a vieții, ca și cum am avut norocul unei a doua șanse de a ne naște.
Pentru că nu s-a încheiat încă sezonul de scrumbie de Dunăre, vă propun câteva etichete pe care eu le-am încercat cu acest pește foarte gras, care se prepară de obicei pe grătar sau pe hârtie de copt în cuptor. Se cere un vin sec și cu aciditate peste medie, așa că am mers pe mâna unui riesling de Rin (un soi diferit de rieslingul italian ce se cultivă la noi în țară); iar când am repetat experiența, am apelat la un asamblaj de Vermentino şi Trebbiano din regiunea Toscana, iar din soiurile locale am ales Frâncușa de la Cotnari.
Mai am câteva scrumbii puse la păstrare și le voi încerca data viitoare cu o șarbă de Panciu și o feteasca regală din cea mai nordică podgorie românească produsă de Crama Năstase (deși și Zghihara de Huși și-ar face foarte bine treaba). Dacă ați asociat în ultimul timp un vin la scrumbia de Dunăre și v-a placut, vă invit să scrieți în comentarii, să încercăm împreună.
Să nu vă prind cu spritz la scrumbie! 🙂
Păstrați-l pentru serile lungi de vară.
***
Dacă vreți să vedeți mai multe asocieri create, mâncate și băute chiar de mine, vă las aici album Facebook și pagină de Instagram.
