Ideea de monstru are multe văgăuni tenebroase în imaginația colectivă. Însă nici una din aceste văgăuni nu incită interesul modern mai debordant decât freak-ul. În (mal)forma sa prin excelență corporală, el nu doar înspăimântă ca abis anatomic, ci și scapără anumite lumini, nostalgice, către ceva pierdut și absolut diferit. Freak-ul, prin apariția sa teatralizată, provoacă astfel un divertisment ambivalent – șochează ca excepție radicală, dar și proiectează, ezitant, întocmai prin figura sa alterată, însăși alteritatea absolută: zeul. De aceea, freak-ul trebuie gândit ca încorporare a grozavei prăbușiri a divinului de neatins în umanul corupt.
A poster for Tod Browning’s 1932 drama ‘Freaks’ starring Leila Hyams. (Photo by Movie Poster Image Art/Getty Images)
Cel puțin plecând de la nivelul plat al etimologiei, cuvântul freak derivă din termenul limbii engleze vechi freke care, prin uzanța sa comună, nu însemna nimic altceva decât creatură remarcabilă (neremarcabilă fiind, așadar, ființa umană). În cele mai multe cazuri, un freke era asociat ființelor supranaturale – îngerul, demonul, Leviathanul, balaurul, gigantul etc. Cu toate acestea, sensul cuvântului modern de freak trimite mai degrabă la o ființă denaturată, o abatere, o excrescență sau o degenerescență a creației (omul căzut nu doar spiritual, ci și fizic; nu doar lăuntric, ci și exterior). Și totuși, contrastul etimologic tocmai expus nu este doar o altă ,,monstruozitate” lexicală, de la freke-supranatural la freak-nenatural, ci reprezintă, totodată, însuși înțelesul insistent și paradoxal al monstrului. Un înțeles ce dansează subtil cu fascinația față de ceea ce este dincolo de natură și fascinația față de materialitatea odioasă a naturii căzute.
O incursiune în lumea ambivalentă a freak show-urilor
Această conjunctură paradoxală dintre supranatural și nenatural o găsim hipertrofiată în secolul XIX, pe scenele semi-obscure ale freak show-urilor. Acestea mai purtau și numele sugestiv de sideshows, fiind anexe speciale ale unor circuri, muzee (adesea ambulante) și chiar, în anumite cazuri, ale unor magazine de curiozități. Însă erau sideshow-uri și la ceea ce era prea uman, neremarcabil și uzual – o abisală și tumoroasă marginalia a trupului aproape total demistificat de ochiul și bisturiul medical.
Antique image from British magazine: Circus group
Localizând istoric fenomenul freak, în 1841, la New York, apare reprezentativ The American Museum al lui showman-ului P.T. Barnum, unde erau expuși, printre foci ,,educate” să articuleze gesturi nefirești și primul hiopotam adus în America, și familii umane de albinoși, gemeni siamezi și femei cu barbă. Mai târziu, în 1884, apare pe scenele freak show-urilor londoneze The Elephant Man (Joseph Merrick), celebrul exemplar al deformității radicale, iar în 1897, atât în Londra cât și ulterior în America, apare pe scenele sideshow-urilor Frank Lentini, un copil născut cu un geamăn siamez parazit (asimetric), fapt ce oferea aparența aberantă a unui om cu trei picioare. Toate aceste exemple, deși au de a face la o primă aruncare de privire cu o curiozitate ignorantă a publicului față de natura medicală a acestor handicapuri, se manifestă totuși, cu insistență, ca stranii nostalgii religioase. Freak-șii aceștia nu frizau doar umanul în ipostaza lor carnală, ci și, constant, divinul, contorsionând în corpul lor amorf, totalmente liberat de orice normă, un izvor al mysterium tremendum et fascinans. Interesul nu era, deci, unul provocat doar din mirare imbecilă, irațională, neinstruită, cât și din dorința, la limită mistică, de a participa la aceste ,,ultime liturghii” ale modernității târzii. Iar aceste ,,liturghii” ale monstruozității performau, nu atât din divertisment, cât dintr-o anxietate religioasă, însăși teribila colapsare a supranaturalului în denaturare. Și dacă zeul nu mai înfricoșa, pe pereții luminoși ai bisericii, prin reprezentările terifiante ale aripilor încolăcite ale heruvimilor și ale înflăcăraților ofanimi, frica și-a găsit o nouă casă în beznele sideshow-urilor, prin corpurile malformate ale freak-șilor.
Siren, from Les Abus du Monde, c. 1510. Pierre Gringore
Această nouă formă de teatru în jurul monstrului, reprezentat corporal de nefiresc, deformități și excentricități genetice, reține cu sine, în prelungirea fascinației religioase a remarcabilului, și spaimele sociale ale bizarului marginalizat. Astfel, monstrul modern al secolului XIX proiectează prin anatomia sa necartografiată și masa de țesut nou a secularizării radicale. Astfel, ceea ce se punea în scenă prin ipostaza freak-ului era în același timp și o simulare instructivă a liminalului, un indicator social al normalității (al neremarcabilului) care striga, ca un Pilat modern: așa nu este omul! Așa nu este nici omul, nici zeul – iată non-omul!
Sunt Ștefan Bârzu, doctor în filosofie, specializat în hermeneutică şi antropologie filosofică, iar dacă subiectul articolului ți-a stârnit interesul, te aștept să discutăm mai multe despre asta la cursul pe care îl susțin la Fundația Calea Victoriei, Fascinaţia Monstruosului: dincolo de limitele imaginarului, din 9 mai.
