La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: descrieți mireasma favorită ca și când ați încerca să o explicați cuiva care nu are simțul mirosului. Care e parfumul, mirosul vostru preferat din toată lumea și cum “arată” el?
Concursul se încheie astăzi, 2 decembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 3 decembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Voce nouă pe guerrillaradio.ro, Elena ne-a trimis unul din textele finaliste.
***
– Și cum ești acum, că ești mare?
– Cine vorbește acolo?
– Hei, hei, eu de aici, uite, sunt sub pini, culeg conuri pentru ora de bio.
– Ah, tu iarăși…
Dimineața se dezvelea ușor și afară și în lobii mei occipitali. Simțeam cum se deschid sinapsele, urlând, obosite, cu cearcăne dureroase, urau acetilcolina, glutamatul, orice era pe plus. Fetița asta mă tot întreabă același lucru de vreo două luni și niciodată nu vorbesc cu ea. Mereu îmi zâmbește fericită din spatele minții, iar eu închid repede discuția, ignorând-o, văzându-mi de treburile de om mare.
– OK, hai să vorbim azi. Ce vrei să știi?
– Ești fericită?
– Nu. Altceva?
– Ai mers în Atena, Roma, Egipt? Ochii ei sclipeau și se întorsese să privească soarele din dimineața răcoroasă.
– Nu am mers în Egipt, dar te-am dus în Atena și Roma și chiar Chișinău.
– Mama trăiește?
– Da.
– O ajuți?
– Da.
– Îți mai place biologia?
– Mereu, mereu.
– Îți mai e frică să vii aici?
– Câteodată da, câteodată nu.
– Care e mirosul tău preferat? Acum, la anii tăi bănuiesc că s-a schimbat.
– Nu știu…
– Păi gândește-te și zi-mi! Eu de aici nu știu ce faci acolo… ah, mai vorbești spaniolă? Care e cântecul tău preferat acum? Îl știi pe dinafară? Te mai uiți cu mama la tv? Povestește-mi! Râdea și se învârtea în curtea goală, în care razele înfrigurate ale toamnei se spargeau de firele de iarbă și de amintirile mele păstrate în siguranță în cine știe ce săculeț de prin cortexul meu prefrontal.
– Cred că ar trebui să plec…poate…
– Nu, nu, rămâi cu mine, uite, mi-am luat până și telefonul cu mine. Zâmbea mândră și ne uitam amândouă cu aceeași ochi la Siemens-ul albastru ce ieșea din ghiozdănașul vernil.
– Povestește-mi ceva! Să pot fi fericită să vin la tine.
– Îți voi arăta!
Am închis ochii încercând să caut în toate sertarele. Imaginii îmi fugeau topite, untoase, zâmbetele prietenilor mei, primul curs de anatomie, crengi și frunze…
– Don’șoara doctor! stați, stați, unde fugiți așa, vreau să vă adresez o întrebare, dacă nu e cu supărare…pacientul rânjea politicos pe holul spitalului, sub luminile albe. Domnul de 54 de ani avea mai multe afecțiuni autoimune și era purtătorul unei cifoze toracale impresionante, cunoscut cu antecedente de consum de cocaină.
Fetița din curtea cu pini mă privea înapoi, nemișcată.
– Sigur, ce s-a întâmplat? Vă simțiți bine?
– Da,da, cum se poate, pe o secție cu așa doctori și toată lumea, toți…fața lui devenise serioasă și afectată. Acum, mă știți și dv, am tot încercat și nu am reușit să mă las și am tot încercat mai multe…cum să zic, știți, că sunteți doctoră…eu nu mai pot să miros de vreo 13 ani și am făcut un obicei să întreb oamenii speciali pe care îi întâlnesc care e mirosul lor preferat?
– Uf, mă uit la ceas discret și zic trandafiri.
– Nu mă luați cu buticuri din astea, simțiți puțin! Îmi ziceți mai încolo, la vizită, dacă aveți treabă.
– Și ce i-ai zis? Șoptește fetița.
– Nimic, a intrat în stop cardiac noaptea aceea și am aflat dimineața la raportul de gardă că a murit. Încă nu știam de ce i-am arătat amintirea asta.
– Și ce i-ai fi zis? Zi-mi exact cum i-ai fi zis lui!
– Bună dimineața, domnule Sandu, haideți să vă spun care e mirosul meu preferat. Este frigul dintr-o dimineață de ianuarie, știți, când ieșiți din casă și vi se oprește respirația de la frig, e tăios, ca și când frunzele moarte și uscate v-ar pălmui peste față. Eh, țineți minte asta și adăugați puțină căldură pentru că sunteți fericit, fericit că sunteți cu prietenul dv cel mai bun și e o altă zi în care v-ați trezit. Apoi vă acomodați, iar tot ce mai rămâne, ultimele picături de miros și senzație rămân atârnate în percepție, la fel cum rămân câteva frunze aurii în vârful plopilor tineri, în noiembrie.
– Zi-mi ceva frumos, te rog, zi-mi ce faci exact acum…
– E iarnă, e sfântul Andrei, soare, câmpurile albe se derulează in dreapta mea, merg acasă, voi merge în curtea cu pini. Sunt mii de pescăruși pe lacul de pe Argeș și e o pisică neagră în zăpada ce sclipește în soare.
Fetița dispăruse când am vrut să văd ce părere are despre ziua de azi.
Sursă foto cover aici.
