Pământ,

2149 – 2159

Ultimul refugiu al omenirii a rămas arta. Practicată de toată lumea, aceasta își pierde esența, devine altceva.

Oamenii încep să caute un nou sens de a fi.

*

Leonardo Da Vinci, știe toată lumea, își codifica operele scriind în oglindă. Se pare că avea un bun antrenament, iar hoții de idei n-au avut idee cum proceda.

Și se mai pare că metoda aceasta încă e folosită în ziua de azi.

Abia în urmă cu doi ani, când am început să cochetez cu trimisul povestirilor în străinătate, mi s-a confirmat ceea ce bănuiam deja, anume tragica veste că nici eu nu eram imun la acest virus. Charles Finlay, Mike Resnick, William Ledbetter au avut amabilitatea să mă anunțe că sufeream de așa ceva. Le plăceau textele mele, în special ideile (”ceea ce e pri-mor-dial, Liviu”!), dar sufeream de oglindo-manie.

Mai întâi de toate, să facem niște diferențe. Sunt povești în care încriptarea e programată și, ca urmare a ideii din spatele poveștii, este chiar necesară. Nimeni nu se opune unui bun mind-fuck. Inducerea în eroare a cititorului poate fi magnifică atunci când este intenționată și are sens. Însă atunci când e din întâmplare nu poate funcționa decât la nivel de amuzament, cel mult.

Pe vremea când încă mai citeam autori români, adică acum mai mult de doi ani, descopeream zilnic scrieri în oglindă. Să ne înțelegem, am renunțat doar temporar la autorii români. Îi iubesc și le admir scrierile. Dar mintea mea așa funcționează, dacă plec pe Marte, citesc despre Marte, dacă plec pe Lună, citesc despre Lună. Acum vreau în SUA – mai dificil decât primele două destinații – așa că citesc doar proză scurtă americană. Revenind, spun că descopeream zilnic scrieri în care autorul era singurul care înțelegea ceea ce a vrut să spună. Iar aici apare distincția între cei care știu asta și cei care nu (cea de-a doua situație vine la pachet cu ”nu-i adevărat, tu nu înțelegi ce-am vrut să spun…”).

Când scrisul în oglindă e fără voie, atunci lucrurile sunt complicate și nu fac obiectul acestor rânduri. De fapt, oricât mi-ar părea de rău s-o spun, autorul are nevoie de un tratament lung, începând prin a conștientiza că greșește și văzând apoi dacă nu cumva cura s-ar putea să-l vindece de tot, inclusiv de scris.

Când scrisul în oglindă este intenționat, poate că următoarele două-trei cuvinte ar putea fi de folos. Am să încerc să fiu cât mai scurt, dar nu pot să nu le acord, mai întâi, o scuză suferinzilor de oglindită. Și asta pentru că e o boală care ne-a fost inoculată din școală, la orele de literatură. Încă de atunci am fost intoxicați cu opere criptate, unele poate simple, dar neadecvat introduse în programa școlară. Așa am fost educați, să credem că astfel sună literatura bună: opere fără idei clare, întorsături de situație absurde și finaluri în coadă de pește. Poate că erau chiar simple, ca ”Război și pace”, de pildă, dar nu pentru mintea unui copil de clasa a șaptea. Copilul acela va rămâne cu multe hiatusuri în poveste și deși peste ani le va înțelege, la ora când el se forma ca viitor scriitor, ideea i-a fost inoculată: TREBUIE SĂ FIE MEREU CEVA GREU DE ÎNȚELES, O CONFUZIE, UN SENS PIERDUT. Numai că asta se întâmpla doar în mintea fragedă de atunci. În realitate, Tolstoi n-a vrut niciodată să fie complicat – chiar dacă nu era american.

Acestea ar fi scuzele, să zicem.

Din păcate, senzația mea e că mulți continuă să scrie în oglindă intenționat, imaginându-și că astfel dau mai multă greutate operei lor.

Ei bine, chestia asta nu funcționează dacă vrem să fim luați în serios. E mai complicat să fii simplu, decât să fii complicat, într-adevăr. Dar dacă vrem ca poveștile noastre să fie luate în serios, atunci noi trebuie să fim primii care o facem. La fel cum nici soluțiile facile nu au ce căuta, apărând din cer atunci când nu mai știm cum să scoatem personajul din încurcătura în care tot noi l-am băgat.

Cum m-am vindecat eu de scrisul în oglindă? (îmi place să cred că e așa)

În primul rând, folosesc o structură narativă pornind de la mic la mare. Dacă e roman, scriu mai întâi nuvela, dacă e povestire, scriu mai întâi o schiță a ei. Nu degeaba mi se reproșează că public romane dezvoltate din povestiri publicate mai înainte… niciodată invers (chiar în momentul de față fac așa ceva). Metoda aceasta mă ajută să-mi păstrez mintea limpede, să nu mă las furat de personaje ori de firul acțiunii.

În al doilea rând, povestea mea trebuie să meargă din punctul A în punctul B. Chiar dacă B e de fapt Y sau Q, nu contează, tot din A spre B merg, doar la final înlocuiesc B cu Y sau Q, după caz. Nu mă pierd, nu mă mai pierd, mai bine zis.

Desigur, structura narativă e aceeași din ziua în care Dumnezeu a dictat Biblia. Introducere, cuprins, punct culminant, etc. Și nici nu e nevoie ca toate poveștile să fie simple. Pot fi complicate, extrem de complicate, pot fi ditirambice, mai savuroase decât interminabilele monologuri ale lui Christoph Waltz sub bagheta lui Quentin Tarantino. Dar numai dacă ne dă mâna.

Un roman MEMORABIL are nevoie de atât: să fie MEMORABIL. Să fie ușor de memorat – nu cuvânt cu cuvânt, desigur. Mai știți povestea din ”Ben-Hur”? O știți – spre deosebire de filmul văzut aseară direct de pe torente și din care nu v-a rămas în minte decât titlul, ”Thor” sau ”Avengers” ori ceva asemănător. Pariem că nu mai știți nimic din ”Iron Man 2”? De ”Iron Man 3” nu mai întreb.

Mesajul cărții perfecte nu trebuie să fie căutat adânc, el se păstrează la suprafață, la fel de vizibil precum scrisoarea lui Poe rămasă negăsită la  percheziție tocmai fiindcă se afla pe masă.

Îmi place să cred că acesta e secretul. Că nu trebuie să confundăm reflecțiile cu reflexiile lor din oglindă. Că o poveste, pentru a avea succes, trebuie să fie scrisă de la stânga la dreapta.