Pământ,

Deceniul 2169 – 2179

Orice început seamănă cu un vis care devine realitate. Însă când din realitate nu mai rămâne decât un vis, fii sigur că acela este sfârșitul.

Fragment din ”Atavic” – Premiul pentru cel mai bun roman al anului, Romcon 2015.

În fragmentul de mai jos se vede cum, deși cei puternici și-au construit etaje deasupra Labirintului, tot într-un fel de labirint se află și ei. Și cu cât mai puternici sunt, cu atât mai mult se tem.

…Intrând în somptuosul său birou, Albieri rămase cu ochii pe platoul cu fructe de pe birou. Apăsă imediat soneria.

— Cine a mai intrat aici?

Îi răspunse secretarul Ramon:

— În afară de mine, care v-am ținut locul dimineața… Înaltul Prelat Hescola a adus o plângere împotriva unui abuz imobiliar săvârșit de Biserica Catolică, generalul Etchebarria cu raportul pe luna trecută și un membru nou pe care l-am chemat spre a-l cunoaște mai bine. S-a întâmplat ceva, Excelență?

— Cheamă-i imediat pe toți trei.

Nu dădu decât câteva ture în jurul mesei până când apărură, în frunte cu Ramon.

— Locul acesta este singurul din Labirint fără camere de supraveghere! zise Albieri privindu-i cu atenție, pe rând. Unul dintre voi a mâncat mărul de pe platou.

Ramon tresări. Deși nici un mușchi nu i se clinti pe față, vocea îi tremură:

— Asta e grav, Excelență! Foarte grav.

Ceilalți trei nu ziceau nimic, așa că Albieri scoase calculatorul de buzunar.

— Secretarul meu nu folosește niciodată liftul. Voi însă, nici nu aveați altă cale de acces din Labirintul de Jos aici. Ați venit pe rând?

— Eu am venit în urmă cu o oră, vorbi Hescola. Am adus dosarul cu probe contra Bisericii din Valencia. Cel de culoare galbenă, aflat pe birou.

Albieri își privi de sus până jos vechiul prieten. Un bărbat înalt, slab. Nu se îngrășase deloc în cei treizeci de ani de când îl cunoștea.

— Tu ai mâncat mărul, Hescola? întrebă. Tu ai făcut-o?!

— Nu mi-ar fi teamă să recunosc, răspunse prelatul sec.

— Totuși, îl scrută Albieri și fața i se întunecă precum cerul înaintea furtunii. Trebuie să verific.

Prelatul se înroși, dar Albieri se făcu a nu vede și chemă ascensorul. Activă pe monitor ultimele curse memorate.

— Ia dosarul de pe birou, vorbi glacial. Urcă în lift.

Înaltul Prelat Hescola de Segovia execută ordinul.

— 75,450 kg. Aceeași greutate, privi Albieri monitorul.

— Am un metabolism bun, replică Hescola cu glas sec.

— Te rog să rămâi până la sfârșit! spuse Albieri și îi arătă unul din jilțuri.

— Excelență! interveni Înaltul Secretar. Au trecut 20 de minute.

— Răbdare, Ramon, e timp. Generale?

Generalul Etchebarria făcu un pas milităros în față.

— Excelență, eu am adus raportul de pază pe luna trecută!

Cu pași demni, bătrânul general se apropie de biroul la care secretarul Ramon se așezase întocmai ca în timpul audienței. Își luă cele câteva coli ale raportului, apoi execută o întoarcere pe loc și intră cu fruntea sus în lift.

— 20 de grame mai puțin?! ridică Albieri din sprâncene.

— Am transpirat, Excelență! preciză Etchebarria. Transpir tot timpul.

— Excelență! interveni din nou secretarul.

— E timp, Ramon! Tu? se adresă Albieri ultimului venit.

— Mă numesc Oscar de Odon, înghiți tânărul în sec. Eu sunt vinovatul. N-am știut că e interzis.

Deși căutau să se uite drept înainte, atât ochii lui Hescola cât și ai generalului, pâlpâiau de indignare, de umilința la care fuseseră supuși.

Albieri privi triumfător spre Ramon.

— Tinere Oscar, începu el cântărirea, poate ți se par deplasat chiar și pentru Evul Mediu – deși atunci ai fi fost secționat direct pe burtă. 190 grame în plus!

— Recunosc, am greșit! izbucni tânărul. Dar adevărata greșeală a fost că nu mi-am recunoscut vina, punându-i într-o situație neplăcută pe acești domni…

— Nu, oftă Albieri. Greșeala e a mea. Nu trebuia să las pe masă un măr otrăvit. Și adevărul e că Ramon are dreptate: nu prea mai ai mult timp.

Oscar de Odon căzu grămadă pe covor.

#

Când își reveni, acele perfuziilor îi învinețiseră antebrațele. Albieri se afla lângă el.

— De ce era otrăvit? vorbi tânărul cu glas slab lui Albieri. Cine ar vrea răul, Excelență, unui om care salvează lumea?

— De-aș ști! Eu însumi le otrăvesc, de ani, cu doze tot mai mari, spre a deveni imun.

Se ridică de lângă bolnav, amețit:

— Se vede că azi nu mi-am luat doza. Am atâtea toxine în mine, încât aș putea fi declarat incorupto după deces: nu cred că voi mai putrezi.

(va urma)