Viața mea, atunci, avea momente de fericire pregătite cu minuțiozitate. Deschideam ușile de un brun lucios ale dulapului meu care conținea toată averea mea personală. Pe rafturile de sus erau tricourile și alte câteva haine. Pe cele mai de jos, de obicei aruncate alandala, erau jucăriile unui băiat de opt ani. Cowboy-ii și indienii mici, de plastic, machetuțele matchbox cu vedeta lor, un Chevrolet Corvette rubiniu, pistoalele cu capse sau tancul chinezesc teleghidat. Iar jos de tot, în stânga, aranjate în ordinea mărimii, se odihneau în teanc cele mai de preț posesii: comics-urile mele nemțești. Rahan, Superman, Roter Blitz, Liga Dreptății sau, cele mai copilărești, Dagobert sau Asterix și Obelix. Zilnic le luam cu grijă, ca pe hărți vechi, mă întindeam în pat cu o farfurioară lângă mine și le vedeam a mia oară rupând fără să mă uit câte un bob de strugure verde, imersat cu totul în lumea în care binele și răul erau clare, apărate de Clark Kent sau Lex Luthor.

Eram fericit și nu vă zic asta de la vreo înălțime tragică a omului matur. Nu, îmi amintesc perfect că știam că sunt fericit în timp ce eram fericit. Lumea aceea a mea în care îmi reprezentam o existență eroică mai mult decât posibilă mă încălzea prin poveștile ei, personajele ei, ba chiar și prin mirosul cernelii revistelor mai noi cărora, din când în când, le apropiam paginile și îmi băgam nasul printre casetuțele desenate. Conștientizarea instantanee a plăcerii se adăuga plăcerii în sine și devenea o buclă care mă amețea până lăsam capul pe pernă și moțăiam câteva minute, visându-mă, bineînțeles, zburând urmat de o pelerină magică și salvând lumea.

Credeam că nimic nu avea cum să-mi oprească sărbătorile zilnice. Orice mi s-ar fi întâmplat greu în viață, vreo ceartă cu vreun coleg, o notă proastă sau o raceală, putea doar să îmi amâne momentele de binecuvântare. Mai mult, eram învățat să fiu puternic, să trec peste probleme, cu siguranța unui destin regesc. De-aia, oricât de frică îmi era de dentist, nu m-a preocupat prea tare vizita de a doua zi pe care, pentru că nu avea cine să mă însoțească, trebuia să o fac singur la cabinetul unui liceu. Medicul stomatolog era o prietenă de familie. O știam din vizite ca fiind o doamnă drăguță, zâmbitoare și amabilă.

Eram obișnuit să mă descurc, mergeam fără părinți la grădiniță de la patru ani, iar acum, la opt, mergeam deseori cu autobuzul la Complexul Mare să îmi iau role de capse sau minge de-aia bună, de 35 de lei. Dimineața m-am trezit la șapte, amețit de somn și frig, m-am dus la ore, am ieșit în pauze, ne-am bătut cu clasele de lângă, am râs, am făcut vacarm și am făcut schimb de sandwich-uri. La 12 am ieșit din curtea școlii și am plecat spre dentist, cu ghiozdanul în spate. Se poate să fi întrebat vreun profesor de liceu unde e cabinetul sau poate îmi explicase maică-mea. Am parcurs cuminte culoarul întunecat și am intrat.

Doamna B își pregătea ustensilele și mi-a spus, surprinzător de sever, să mă așez pe scaun. Abia acum, văzând-o atât de rece printre brațele de metal ale burghielor, mi s-a făcut frică. Mă întrebam chiar dacă mă recunoaște. Unde era zâmbetul din hol, veselia și pupăturile care nu se mai terminau când plecam cu ai mei din vizită? Acum era tăcută, apăsată, aspră și eu eram cu totul în mâinile ei, narcotizat de teamă ca un biet animal.  Aveam opt ani, abia ajungeam la chiuvetă și uite-mă aici, imobilizat pe scaunul de mușama, neștiind dacă o să rezist. Nu simțeam teamă, nu o reperam pe vreundeva prin corp. Nu. Eram teamă. Doamna B mi-a comandat să deschid gura. S-a uitat cu oglinda aia mică și a început să urle la mine: „Deschide-o mai ca lumea!”. Mandibula încleștată nu mă asculta. „De ce tremuri?”, a strigat. În absurdul ăsta lacrimile îmi deveniseră prea grele. Curgeau încet, le simțeam pe lângă urechi. Nimeni nu mă va salva.

(Michelangelo, Căderea și izgonirea din Paradis, sursa imagine: aici)

Am văzut cum apucă unul dintre burghiele de lângă scaun. „Deschide!”. Aș fi vrut să nu tremur, poate s-ar fi îmblânzit. Acul ascuțit a început să se învârtă, tot mai apăsat, în măseaua mea. Când s-a încălzit, durerea fierbinte a urcat în sus, în cap. Am început să țip încet, nu cumva să facă vreo mișcare bruscă și să-mi sfredelească obrazul. Prea încet. A continuat până când urletul s-a ridicat, parcă singur a avut curaj, parcă nu era al meu. Se mai oprea doar ca să mă certe. Te rog, mă gândeam, te rog, fă-o să se oprească. Continuă, parcă toată răutatea i se strângea în vârful acului care mă înțepa în tot corpul. Apoi a schimbat turbina. Acul mult mai mare și neregulat îmi zdruncina capul până îmi venea să mușc, orice s-ar întâmpla, ca să se termine totul.

Mi-a spus, nu mai știu exact cuvintele, că trebuie să-mi scoată nervul. A cotrobăit într-o casetuță  preț de câteva secunde, care îmi păreau daruri, și a scos un ac spiralat, lung cât un deget. „Haide!“ Am deschis gura cu bărbia tremurândă. Am simțit acul intrând pe canalul strâmt, iar când vârful mi-a atins nervul cred că am leșinat preț de câteva secunde. Un haos dureros și negru mi s-a ridicat prin ochi până nu am mai știut de mine. S-a oprit și a pufnit . Am văzut din nou, înlăcrimat, cum pregătește o injecție de metal și sticlă . Eram transpirat și îmi era rău. Mi-a făcut câteva injecții în măsea, nu țin minte cât de dureroase. Am închis ochii, i-am strâns, să găsesc vreo simetrie, vreun sens prin imaginile electrice de sub pleoape, dar nu, nu găseam nimic. Încet, teroarea îmi intrase prin fiecare fibră, în tot corpul, care stătea acum părăsit, căzut în josul spătarului, abandonat. Acul a urcat din nou, convulsiile au reînceput. Anestezicul nu aducea nicio diferență. Mi-amintesc: i-am spus că e la fel ca înainte, dar nu mai aveam putere de mai mult. A continuat să rotească. Eu am continuat să urlu din adânc, înfundat, predat cu totul, lăsând doar vocea să protesteze inutil, lent, când, într-un sfârșit, cu sadism aș spune acum, mi-a arătat nervul mic, încolăcit pe vârful acului.

Am plecat spre casă trist, gândindu-mă că viață mea nu are cum să mai fie la fel. Aveam dreptate. Mecanic, când am ajuns acasă, mi-am scos revistele și m-am întins pe mochetă. Aveam nevoie să mă întorc în lumea de dinainte de iad. Am făcut totul corect, ca înainte. Am scos o revistă și am mirosit-o. Simțeam cum îmi intră mirosul colorat pe nări. Dar degeaba. Fericirea nu a mai venit. Și m-am gândit atunci, țin minte perfect, că de-acum nu voi mai putea să fiu fericit. Răul din lume mi se relevase și nu o să-l uit niciodată. Bănuiam că orice moment fericit va fi penetrat subversiv de amintirea chinului. Paradisul mă expulzase, fără a-mi găsi vreo vină. Copilăria mi se terminase atunci, acolo.

(Gravură de Antonio Capellan, după Michelangelo, sursă imagine: aici)

Zeci de ani aveam să îmi trăiesc momentele fericite știind că binele are crăpături prin care pot trece orori. Zeci de ani am știut că acolo, în adâncuri, se află absurdul, haosul, durerea. Cu siguranță dureri avusesem și înainte, dar, cumva, nu mă simțisem niciodată singur. De-atunci înainte, însă, am știut că sunt abandonat lumii, că nu mai am cum să dau durerile mai departe părinților, bunicilor, care îmi explicau că au și ele sensul lor.

Am învățat, cu timpul, să nu mai aud strigătele din mine. Să le acopăr cu râsete, cu muzică. Dar totul funcționa doar până când binele mă părăsea din nou. Orice despărțire, orice dragoste neîmpărtășită, orice ceartă mai serioasă cu un prieten, cu un părinte, toate îmi scormoneau durerile. Și erau atât de vaste, mă depășeau atât de mult, încît am înțeles că, de la un punct încolo, nu sunt doar ale mele. Există în lume, prin oameni, o pânză freatică a durerii. E suferința lumii.

Mi-am dus viața oscilând ca o undă prin păturile astea. Puteam să fiu vesel dimineața, bucuros, apoi să mă plimb nostalgic, să plâng când a plâns bătrânul din fața bisericii în fața unui colț de pâine, să intru în sălbăticia erotică a vreunei relații, să ies în oraș și să râd ore întregi cu prietenii, apoi să mă las ținut în brațe într-o consonanță adolescentină a tristeții. Dar mereu având grijă să nu mă duc acolo, în pustiurile de sub mări, în lumea înnegurată a durerii cea mare, acolo unde este doar atât: suferință absurdă.

Până-ntr-o zi. Făcusem destulă terapie, citisem destul cât să fiu puternic. Eram un scufundător cu experiență deja și știam că trebuie să o fac. Trebuie să vizitez ținutul umbrelor fără lumină. Eram copt. A durat trei săptămâni. O poveste pentru altă dată. Dar am reușit. Am reușit să nu mă mai feresc, să privesc durerea în față, în pofida groazei. Deși durere e puțin spus. Era lipsa perfectă de sens a universului, nesemănarea totală. Nimicul care te înghite. Ca și cum orice grup te-ar da afară, te-ar excomunica. Grupul prietenilor, grupul oamenilor, grupul animalelor, grupul copacilor, al munților, al anilor. Nicio simetrie de care să te agăți, niciun model, nicio lege. Și, în vidul ăsta perfect, m-am născut prin comparație. Am început să mă simt. Să observ câtă ordine este în mine. Câtă ordine e în lume, față de smoala pe care o priveam.

Cât de frumoase sunt zâmbetele când se văd. Cât de frumos e un telefon. Cât de frumos e să te amesteci cu altcineva. Cât de frumoase sunt coincidențele. Cât de frumoase sunt poeziile, ghicitorile, misterele. Lumina sensului se năștea în mine și nu trebuia să o gândesc, nu trebuia să mă agăț de ea. Comparat cu nimicul, orice este totul. Existam, eram, ființam mai mult decât oricând. Câtă liniștire, câtă răsplată! Câtă viață! Participam la un legământ etern. Legământul științei că sunt.

Mi-am adus aminte atunci de stomatolog, de ziua în care am aflat că sunt singur. Acum căpăta un cu totul alt înțeles. Eram singur într-o delimitare. Eram singur ca o lamelă de microscop prin care se vede lumea. Eram singur ca să nu înghit prea multă existență deodată. Să nu mă pulverizeze prea multă viață. Să pot să o studiez. Sunt, ca fiecare, o eprubetă cu un pic de întreg.

Și-acum, da, acum, că știu că sunt, mă pot bucura. Nu mai sunt singur pentru că văd cât semănăm. Nu mai sunt singur pentru că, odată ce izolarea și-a îndeplinit menirea, izolarea poate să zboare. Suntem împreună în aventura asta în care planăm deasupra nimicului, în dansuri atât de elegante, atît de vii, până la violență, de trădări și încrederi. Ne doare când ne amintim dureri, dar asta ne face și să ne iubim. Și avem compasiune pentru trecutul nostru, așa cum avem iubire pentru viitorul tuturor. Acum, da, pot să deschid paginile zilelor, luându-le în palme și adulmecând cerneala proaspătă cu care am fost desenați, visându-mi, zi după zi, eroismul de a exista.

Primii pași sunt stângaci și ne lovim de podeaua orizontală a neființei: a despărțirilor, a durerilor, a dezamăgirii și a renunțării. Dar așa ne aflăm, cu lacrimi de neputință care devin râuri de viață, verticalitatea ascensiunii.