Când am mers la școală, pentru prima dată, una din întrebările de bază a fost: ”Copii, ce vreți să fiți când o să creșteți mari?” Nu m-am grăbit să ridic mâna. I-am lăsat pe ceilalți. Desigur, copiii au răspuns clasic: ”pilot, cosmonaut, soldat, inginer, balerină, profesoară, actriță etc.” Dar eu am mers în răspăr, am răspuns serios și sec: ”Vreau să fii miner!” De ce? a urmat întrebarea profesoarei? Fiindcă spre deosebire de piloți și cosmonauți, care se simt bine, fiindcă zboară, minerii fac cea mai grea muncă, sub pământ, în întuneric și prin urmare sunt cei mai curajoși.
Ei bine, acum, după atâta amar de vreme, îmi pare atât de rău că imagniea minerilor este ascociată automat cu mineriada, cu bătăile, cu primitivismul și manipularea. Din păcate. Iar prăpastia între ce am vrut eu să ajung și ce am ajuns este incredibilă. Probabil pentru că atunci n-am vorbit sincer, ci am vrut să produc impresie, să răspund cu totul altceva, neașteptat. Să nu fiu ca ceilalți.
Cred că noi rareori devenim ceea ce ne dorim raţional. Mai degrabă devenim ceea ce ne dorim intuitiv, inconştient, dincolo de planuri măreţe, vise și speranţe. Și de fapt, n-am devenit ci mai degrabă suntem în permanentă devenire.
Pragmatic vorbind, dincolo de aspirațiile noastre particulare, suntem niște angrenaje care (în cel mai bun caz) contribuie la evoluția sistemelor: sociale, culturale, politice. În rest, puhoaie de interfeţe și setări: culturi, conduită, diplomație, strategii, dogme și orgolii. Speranțele particulare sunt praf şi pulbere în bătaia timpului. Câştigă cel care e dincolo de speranță, dincolo de așteptări. Speranţa e o tortură! Trebuie să faci ceva, nu să speri! Să faci, fără dubii, lamentații sau văicăreli. Ce-i așa de greu? Să dai ce ai mai bun, fără să aștepți recunoștință! Sau ce ai mai rău, dacă atât te duce capul. Mai știi, poate vei deveni și tu un reper de ”cum să nu!” Lumea consumă repere pe pâine, fie pozitive, fie negative, iar apoi istoria ne consumă pe noi. Amin! …și hai mai bine la discotecă!