Nevoia de a pupa pe cineva în fund ar rămîne, vai!, o nevoie veșnic nesatisfăcută dacă ea nu s-ar întîlni cu nevoia de a fi pupat în fund. Dacă nimeni nu ar accepta, din considerente morale sau doar igienice, să fie pupat în fund, pupătorii ar rămîne cu buzele umflate și cu limba fluturînd, ca o eșarfă tristă, în vînt. Dar există destui vanitoși pe lumea asta cărora laudele deșănțate la adresa propriilor persoane le vin ca o mănușă, o mănușă, altfel, atît de utilă în domeniul proctologiei.

Există oameni care reușesc în viață pentru că îi ajută capul sau corpul. Pe unii îi poate ajuta numai o anumită parte a corpului, dar cu care își fac bine treaba, cum ar fi actorii porno, să zicem. Actorii porno nu lingușesc, ei ling. La propriu. Lingăii, însă, încă și mai pornografici decît actorii porno, își transformă limba într-o trambulină-trambulimbă a parvenirii.

Cînd meritocrația e evacuată din peisaj, lingăii își intră în rol. Limba lor este un vehicul oneros. Cînd se află în plin proces al lingușirii, lingușitorul devine un om lipsit de însușiri, luînd forma celui pe care îl lingușește. Renunță la propria identitate, în cazul în care ar avea așa ceva, pentru a se topi în celălalt. Această obscenă renunțare de sine, la sine, este însoțită de speranța că, mai devreme sau mai tîrziu, lingușirile sale vor da roade. Pupatul în fund este o investiție și un calcul. De ce să rămîi doar pe propriile picioare, cînd, mult mai convenabil, este să te sprijini pe fundul găunos, avid de laude, al altcuiva.

Lingușitorul are nevoie de un fund de pupat ca de aer. El se hrănește din fundul vanitos pe care îl pupă cu nesaț, la fel cum și fundul supus unui asemenea tratament își trage sevele ego-ului din preaplinul encomiastic al lingușitorului. Dacă, așa cum se spune, gura păcătosului adevăr grăiește, în schimb, fundul vanitosului pe lingușitor hrănește.