Era prin 2001. Mergeam cu mașina spre o peșteră din Munții Apuseni. Era iarnă, zăpada se așternuse și mă bucuram că drumul curățat îmi permitea să merg cu viteză normala. Autostrada era liberă, dar plina în acelasi timp. Plină de păsări de pradă.
La fiecare o sută de metri, pe stâlpi, pe copaci sau pur și simplu pe gardul autostrăzii, păsări de pradă cafenii, cu ochi pătrunzători și privire încruntată, cu gheare mari, galbene și cu posturi semețe străjuiau parcă fiecare tronson de drum. Am avut un șoc personal, primul din activitatea mea naturalistică: de unde apăruseră atația vulturi? Știam că vulturii stau doar pe stânci, departe de civilizație, rotindu-se ca în documentarele văzute la TV doar atunci când adulmecă sau văd carcasa vreunui animal mort. Am povestit prietenilor întâmplarea și am aflat că nu eram singurul observator, iarna mai toți prietenii mei care mergeau la drum lung vâzând destul de ușor acești „vulturi“. Și povestea se repeta iarnă de iarnă, iar eu eram tare mândru că văd „vulturi“, pe care îi consideram deja prietenii mei nedespărțiți în călătoriile cu mașina. Până într-o zi când un bun prieten mi-a cumpărat un determinator de păsări și aproape mi-a dat cu el în cap:
– Doru, nu fi râtan, ăia-s șorecari, nu vulturi. Pune mâna și citește, ignorantule!
Avea dreptate, vulturii mei de pe autostradă nu erau tocmai vulturi, ci șorecari, păsări de pradă specializate în vânarea mai degrabă a rozătoarelor decât a carcaselor. Atunci am realizat cu câtă ignoranță plecasem la drum prin viață, școala, de altminteri bună de până atunci, lăsându-mă complet descoperit în zona naturalistică, deși avusesem doar note bune la învățătură (premiant în generală, note bune la liceu, facultate terminată, master etc.).
Anii ce au urmat au fost parte a etapei „romantice“, fiind presărați cu zeci de excursii în Deltă și în zonele montane. Alergatul după păsări a reușit, în scurt timp, să surclaseze speologia și alte pasiuni cu care cochetam în acea vreme. Grațioasele egrete, impasibilii stârci, abilii cormorani, uriașii pelicani sau grăsunele lișițe, toate păsările Deltei și nu numai aveau să mă farmece pe vecie.
Al doilea șoc avea să vină zece ani de zile mai târziu, când am cunoscut un mare biolog și naturalist amator. Ieșiți împreună într-o iarnă la o tură de păsări pe vreme rea, am primit o întrebare simplă:
– Doru, tu câte specii de păsări ai vazut până acum?
M-am blocat iarăși. Multe, am îngăimat eu, dar apoi chiar mi-am pus problema serios: în atâtea ture de mers după păsări, eu câte specii de păsări văzusem, de fapt? Prea puține, mi-am zis în barbă, după ce le-am numărat. În aproape zece ani de zile, nu văzusem mai mult de 100 de specii de păsări, din simplul motiv că ieșeam la plesneală, fotografiind ce prindeam. A urmat etapa „vânătorii de specii“: cea mai frumoasă specie era, bineînțeles, următoarea, principala mea preocupare fiind să aflu unde pot găsi o specie nemaivăzută de mine pentru a o „vâna cu aparatul de fotografiat“. Am început să plec din ce în ce mai departe de casă, în căutarea speciilor pe care nu le mai văzusem și, folosind informații de pe Internet adunate cap la cap, găseam specie după specie în peregrinările mele pe coclauri.
În 2014 aveam deja aproape 300 de specii de păsări văzute, iar la capitolul reptile și amfibieni aproape terminasem speciile românești, mai puțin una: boa de nisip. Întâmplarea a făcut ca în acel an un pasionat de șerpi să fi văzut primul exemplar de boa de nisip viu după mai bine de optzecei de ani de absență. A urmat o expediție-fulger ca în filme (despre care am povestit pe blogul personal), în urma căreia știrea că boa de nisip este prezent în județul Teleorman a făcut ocolul televiziunilor și canalelor de știri locale. România avea din nou dovada existenței unor populații sănătoase de boa de nisip – Javelin Sand Boa, Eryx Jaculus Turcicus, cele mai nordice puncte din arealul de răspândire a singurului boa prezent în Europa, nu doar în România – o raritate faunistică demnă de menționat în orice material de prezentare a frumuseții sălbatice a patriei noastre.
Este 2018 și văd în continuare în jurul meu enorm de multă ignoranță la capitolul educație naturalistică. Speciile de pe lângă casa noastră sunt nu doar complet necunoscute publicului larg, dar adesea, din neînțelegere, sunt alungate, prigonite, otrăvite, braconate, prinse în capcane, mutilate sau ucise din rautatea oamenilor. Nu neg, acum ani de zile eram, poate, la fel de ignorant. De aceea simt acut chemarea de a apăra cauza animalelor salbatice și de a le face un PR bun, de care au mare nevoie.
Animalele sălbatice au nevoie de ajutorul nostru pentru a supraviețui – de la cea mai banală mierlă până la impunatoarea dropie, înca prezentă sporadic în Câmpia de Vest. Ele fac parte din natură și, dacă ne place natura, trebuie să înțelegem și să tolerăm prezența animalelor sălbatice în jurul nostru, fie că-s aproape de casa noastră sau în sihăstriile munților.
Daca binili învinge, de ce nu am încerca să facem cumva încât și fauna să învingă? O să mă ocup personal de asta aici, împreună cu voi, la Radio Guerilla.
(Va urma)
