Undeva într-o căsuță albă cu geamuri mici ce vorbeau cu grădina și cu o verandă protejată de sticlă, ce transforma lumea de afară în fără de loc și fără de sfârșit, locuiau și bucuria și tristețea. Nu le puteai deosebi una de cealaltă pentru că erau surori, dar puteai să vezi zâmbetul uneia și ochii plecați ai celeilalte. Bucuria sărea din pat dimineața de cum auzea primul cântec de cocoș, pentru că știa unde va merge. Nu dormise toată noaptea cu gândul la drumul pe care urma să-l facă. Se pregătea repede de drum și se așeza pe scări așteptând ca toată lumea să fie gata. Își prindea bunica de mână și de acolo din lumea ei cea mica, plecau la pas, urmându-i pașii. O luau agale pe ulițe, iar pentru fetiță totul era miraculous de frumos. Lumina soarelui ce sătea să apară, aerul proaspăt și crud al dimineții, zgomotele dinăuntrul curților ce se pregăteau de zor pentru noua zi. Era o forfotă ce aducea bucurie, îi simțea de parcă respirau toți la un loc, așa trăia fetița. Recunoștea casele și privea pe după porțile lor gândindu-se ce minune oare se întâmpla acolo în exact momentul ăla. Ce frumos trebuia să fie în fiecare dimineață, atunci când toți deschideau ochii în fața unei zile despre care nu știau nimic încă. Rămânea mereu în urmă privind cu entuziasm către ceva. De fiecare dată inima îi cânta pentru cel mai mic lucru ce hotăra să îi apară în fața ochior. Așa îi era simțirea, așa venise pe lume, așa trăia moment de moment fetița. Le avea pe cele două surori în sufletul ei, dar despre una știa atât de puțin. Au trecut anii, a crescut mare, iar căsuța a rămas mică. Ulițele au rămas la fel, cu pământ bătătorit și diminețile ce nu se vor schimba niciodată. Locuia acum undeva departe unde soarele răsărea tot acolo sus, dar mirosul aerului era altul, iar în sufletul ei se simțea diferit. Fiecare plecare din locul care adusese atâta bucurie sufletului ei desenase în inimă o poveste despre care va afla mult mai târziu, dar care o va însoți fără ca ea să știe. Toate gesturile le va face pornind de la aceea poveste, fiecare gând care-i va desena realitatea își va trage rădăcini tot de acolo. Fiecare frică pe care o va simți vreodată își avea casă acolo unde fusese sădită sora bucuriei, în diminețile în care pașii o purtau către oameni pe care nu-i mai cunoștea și porți ce nu mai erau. Dar cum ar fi putut explica asta vreodată cuiva? Nu știm să ascultăm cu inima, ca să putem înțelege cu adevărat nuanțele ce aduc bucurie unui suflet și cele care îl întristează pentru ca apoi să-i dăm voie să se elibereze. Trăia cu nevoia de puritate în suflet, și cu tristețea ascunsă și ea pe undeva. Va afla târziu despre ea, și va afla cât de mult a iubit-o inima arătându-i mereu soarele. Doar că, uneori, atunci când întinzi mâna să atingi soarele, nu știm de ce, dar cercetăm, o parte din tine alege mereu să audă ce spune tristețea. Și o lași mereu să povestească despre ceea ce a fost și se încăpățânează să o facă până într-o zi când înăuntrul tău nu mai e nici bucuria și nici tristețea. Se așterne doar liniștea, iar ele două dispar în lumea care încă mai crede doar în ele.
