Era un copil care iubea iubirea. Se așeza și privea în jurul ei, avea ochii deschiși către lumea de aici. Ar fi vrut să o afle, să o decopere, să știe din ce e făcută. O făcea curioasă fiecare frunză, fiecare floare care îi apărea în față, și ar fi vrut să știe dacă într-o floare stă cineva și o pândește. Le fixa ore în șir și nu vedea pe nimeni. Se întâmpla, însă, altceva. În timp ce privea, de undeva din burtă se ridicau ca niște aburi de plăcintă caldă, cu mere și unt, urcau către inimă și îi parfumau tot corpul cu o bucurie de nedescris. Nu știa bine de unde vine sau cine e, dar era cu ea tot timpul. Era partenerul ei de explorare. A întors capul în stânga, apoi în dreapta și a început să caute parfumul pe care îl simțea, afară, a tot căutat prin bucătărie, a întrebat-o pe bunica, pe mama, uneori pe tata, pe oamenii de afară, pe oricine întâlnea. Nu știa niciunul despre parfumul ei de plăcintă cu mere și unt. Ba mai și râdeau de ea. A întrebat fiecare om cu care s-a întâlnit dacă vreodată a văzut sau simțit parfumul ăsta. Oamenii auziseră de mere, auziseră de unt, dar niciodată de un parfum care urcă din burtă și merge către inimă. A continuat să întrebe, iar anii treceau, ar fi vrut să știe ce e cu parfumul ăla și de unde vine. În toată căutarea ei, amintirea parfumului era din ce în ce mai slabă, se făcea simțit uneori, parcă cu ultimele forțe. Iar când ea începea să îl caute în stânga și în dreapta se făcea numaidecât nevăzut. Fetița a crescut, dar înăuntrul ei cineva nu se oprise din căutat, căuta fără oprire, căuta în privirile oamenilor, în zâmbetul lor, și o să întrebați neîncrezători cum să găsești parfum de plăcintă cu mere în ochii cuiva. Ei bine, atunci când o să îl aflați în voi o să încetați să vă mai întrebați.
A plâns mult pentru că îi lipsea iubirea din aburul de plăcintă cu mere și unt, a plâns pentru că era în el toată inocența și puritatea de care e capabil un om. Erau toate înăuntru, nu le știuse numele atunci când era copil, acum le aflase. De-a lungul timpului, în rețetă se mai adăugaseră nuci prăjite și scorțișoară, mai erau și urme de cotor de măr, dar toate la un loc dădeau cea mai frumoasă iubire din lume pe care ea o aflase când era copil. Și ca să vă faceți o idee despre iubirea asta, priviți cum copacul dă drumul fructelor sale numai atunci când sunt coapte, iar dacă nu a terminat ce avea de făcut, ne trebuie nouă să ne folosim de forță ca să le rupem. Încercați să simțiți câteva secunde precum copacul, și o să știți. O iubire care nu e de aici, care știe înainte ca noi să știm, nu e inventată de noi, e mereu și e peste tot și se face simțită odată cu parfumul de plăcintă caldă cu mere oferite de copac la exact timpul potrivit.
Au tot fugit anii, unul după altul, ca niște cai nărăvași, fără să ceară voie, corpul ei a reabsorbit valuri de lacrimi, plecată pe mare de atâta amar de vreme în căutarea parfumului care se ridică de undeva din burtă, urcă direct către inimă și explodează în tot corpul. Se trezi într-o dimineață și se duse la oglindă, pașii mergeau singuri, o conduceau, dădu în oglindă peste doi ochi mari, iar în ei avea întipărit parfumul, luase forma ochilor ei. Am uitat să vă spun că de la inimă el merge direct către ochi ca să iasă afară și să se întoarcă către stele, cu o fragranță ce are în compoziție o bucățică din noi, unică pentru fiecare om care s-a născut vreodată pe pământ de când e pământul.
Își luă obrajii în palme, pentru câteva momente își simți propria căldură, propria viața, și cu lacrimi în ochi își spuse “ce ți-am făcut eu ție, măi copilule?”.
O voce veselă îi răspunse,”m-ai purtat în călătoria vieții mele, am văzut tot felul, am văzut ape nesfârșite, păduri întinse, oameni, bucurie, răutate, nesăbuință, orgoliu, zâmbete, invidie, cântec de pasăre, suferință, foșnet de iarbă, frică și am rămas în liniște, când tu te aplecai să miroși o floare eu te așteptam, când tu te opreai să plângi eu te luam de mână, când tu simțeai frică eu te mângâiam pe obraz, știam ce cauți și știam cine ești. Știam că așa trebuie să fie. Aș vrea, însă, azi, să te uiți direct în ochii tăi și să vezi, a sosit vremea”.
Se uită drept în ochii din oglindă ca într-un ocean, nu reușea să îi cuprindă, cobora și cobora, întâlnea vietăți care o salutau, plante sau pești, flori sau scoici, dar deodată, de undeva din profunzimile întunecate ale oceanului, începu să urce parfumul. Era ca adierea lăsată în urmă de bătaia aripilor unui fluture, mai întâi prindea câte o tresărire, începu apoi să se facă din ce în ce mai simțit. Încet, încet. Închise ochii și îl recunoscu. Da, da, erau mere și era unt și nuci și scorțișoară, dar mai era ceva nou, ceva ce nu distingea bine. Să fi fost oare momentul potrivit? El era, pe el îl simțea, era momentul când copacul își lăsa fructele în mâinile noastre. Și nu era hotărârea lui, era multă iubire, iar ea știe despre timpul potrivit. Tot ea era și în parfum, tot ea e și în mere și în unt și în nuci și în noi și în toate.
