O găsise goală atunci când aduna forme pentru prăjiturile pe care le pregătea pentru mama ei. O mângâiase mai întâi, se jucase cu ea până când își dăduse seama că e singură, ea și carapacea unei broaște țestoase. Broscuța plecase cine știe unde. Își introduse mai întâi un deget de la picior, apoi celălalt și întră înăuntrul ei. Se așeză cu tâmpla pe suprafața netedă din interior, și își strânse piciorușele la piept. Era cald și se simțea protejată, nu era nimeni în casă, iar o lumină difuză se răspândea de jur împrejur. Își făcu vânt prin iarbă, iar căsuța începu să alunece cu viteză pe câmpurile verzi, părul îi flutura, iar dinăuntru vedea cum copacii, culorile, frunzele, crengile, pământul alergau împreună cu ea. Se oprea ea se opreau și ele, pornea ea se porneau și ele în acel dans nebun. Se tot jucă niște timp împingându-se pe iarbă și râzând cu toată inima, era un râs proaspăt, crud, adevărat. Se alergă cu copacii, îi și minții de vreo două ori, dar ei erau atenți la fiecare mișcare a ei, scoase capul afară în timp ce aluneca și privi cum iarba își pleca firele înainte ca ea să ajungă la ele, iar atunci când se aplecau, dacă ascultai atent, se auzea un cântec, toate împreună îl cântau, ca să îi dea fetiței și mai mult avânt. Alunecă și se jucă până când greierii anunțară noaptea, iar dânsa se învârti încet până când totul fu ascuns în întuneric. Fetița scoase mai întâi picioarele și apoi se împinse cu palmele afară. Avea părul vâlvoi și rochița făcută cubulețe mici care se strangeau unul în celălalt, dar un zâmbet strălucea atât de puternic pe chipul ei încât și noaptea se opri din învârtit să se asigure că nu greșise timpul și locul. Atunci când inima unui om e cu adevărat fericită poate să ia locul soarelui. Era atât de fericită încât imi e greu să vă explic cum trebuie să se fi simțit. Se trezește înăuntrul tău, dintr-un somn îndelungat o bucurie, care îți invadează fiecare colțișor al ființei și simți că nu mai ai contur, ești una cu tot ce e în jurul tău. Cred că așa trebuie să fi fost pentru fetiță întâlnirea cu carapacea de broscă țestoasă. Avea pentru prima oară un loc al ei de unde putea să privească în liniște frunzele, și să fie la o întindere de deget de roua de pe firele de iarbă. Ascunse cu grijă căsuța undeva într-o scorbură și plecă plutind spre casa bunicilor. Avea o căsuța numai a ei, a doua zi trebuia să o picteze înăuntru, să aducă un covor, o veioză, perdelele și oalele ei pentru prăjituri.
Masa era întinsă, sub bolta plină de struguri. Era liniște, adia vântul, se auzeau poveștile câinilor de departe, iar pisica i se încurca printre picioare. Își spălă mâinile și își aminti de desenele de pe carapacea căsuței ei. Cred că le desenase vântul mai apăsat, drept sau în cerc atunci când o mângâiase pe broscuță, își spuse fetița. Cum poate să înțeleagă un om bucuria din sufletul altui om? Sau cum poate să înțeleagă ce îi aduce bucurie unui alt om. Cum poate să înțeleagă cum crește și descrește, cum urcă și coboară prin corp, cum se înalță căte inima și curge prin vene, cum intră în celule și se instalează acolo. Cum poți să prinzi fracțiunea de secundă care îi provoacă bucurie sau tristețe omului din fața ta. Cum poate să trăiască un om ceea ce trăiește un altul, zborul prin praf de stele care se întâmplă înăuntrul unui corp atât de mic? Vă întreb asta pentru că fetița nu știa despre ceea ce oameni au ascuns în cuvinte, ea simțea un ocean, dar nu avea nicio insulă la îndemână. Ce ascund oamenii în cuvinte? Ascund în pliurile cuvintelor dorința lor de a fi ținuți de mână atunci când se înalță valurile. Nu știa despre oameni, despre bucurie sau tristețe, înăuntrul ei era un univers fără sfârșit, iar ceea ce simțea erau valurile. Nu avea barcă și nu era pământ. Uneori valurile urcau și o încălecau și o durea pentru că o apăsau pe stomac și pe umeri, alteori se făceau pernă și îi arătau cum să zboare.
Deschise ochii dis de dimineață, încă nu se dezmorțise nici aerul, lumina încă mai căuta locuri ascunse în întuneric, iar vântul nu își calibrase încă viteza cu care se mișca printre frunze. Aștepta soarele. Alergă afară și începu să adune lucrurile pentru căsuță. Ce uitase ea era că azi trebuia să plece departe de locul ăsta pe care atât îl iubea, de azi pentru multe luni urma să plece la ceea ce oamenii mari cheamă școală. Ochișorii ei se umeziră și privi fără să înțeleagă lumea sau ceea ce se întâmpla acum cu ea. Un alt val în mijlocul unui ocean. Gândul fugi apoi către brosca ei țestoasă, nu mai putea pune nici covoare, nici perdele, nu mai putea nici aluneca împinsă de iarbă, dar cel mai puternic simțea un dor de a sta încolăcită, sub carapace cu capul sprijinit în palmă și cu ochii care să viseze printre frunzele ce se zoreau una pe celalaltă. Era bucuria despre care vă vorbeam mai devreme, iar când asta se întâmplă să simtă unui om de lângă voi, ascuțiți-vă urechile să-l auziți, pentru că altfel uită de sufletul lui și rămâne fără umbră în fața soarelui.
Fetița plecă pe drumul ei, merse departe de căsuța bunicilor și de căsuța oferită de broscuță, înăuntrul sufletului oceanul crescu, însă știți voi oare ce a ajutat-o pe ea să își găsească o insulă? Ceea ce se înflorise înăuntrul ei atunci când își lipise urechea de învelișul cald al carapacei. Nu știu acum să vă spun dacă se născuse sau dacă era, știu doar cum o învățase să stea așezată în ea, cum să asculte tăcerea și să se bucure de infinit, pentru că de acolo se naște și tot acolo se transformă tot. Ceea ce știu sigur este că sunt unele momente în viața unui om în care sămânța și floarea se întâmplă deodată. Așa fusese atunci pentru fetiță, dar e rar. Cu toate astea, nu o să știm niciodată ce sădește în sufletul unui anume om întâlnirea cu o carapace de broască țestoasă, și nu o să vedem niciodată cum crește o sămânță în sufletul altuia. Putem doar să ne așezăm ușor urechea pe inima celuilalt si să ascultăm în liniște. Așa îi șoptise broscuța fetiței, iar urechile, să nu uitați, nu sunt atașate de cap ci de inimă, doar că vedem noi strâmb.
