A fost odată un cer și a fost odată o fetiță. Un cer pe care îl vedem mic, dar el este infinit, un om pe care îl vedem mărunt, dar el este cât cerul. A fost odată o lume în care se succedau rochii și zâmbete, culori, și păreri, gânduri și convingeri, zâmbete libere și zâmbete înfricoșate, scrieri amestecate, simțiri, iubiri ascunse și speranțe. M-am întrebat mereu cum oare au putut oamenii să transforme ceea ce suntem în concepte. Cum am putut să uităm cum e să simți ceea ce ești? Atunci când puneam întrebarea era prea mare vacarmul ca să aud răspunsul. Îmi șopteau mai târziu frunzele, dansând deasupra părului meu, dar mai presus de toate îmi vorbea inima. Ca să îți auzi inima înseamnă să te fi trezit într-o lume dincolo de lume, înseamnă să uiți de lumea asta și să te trezești că nu mai e nicio lume. Înseamnă să îți fi luat la revedere de la tine, să te fi sărutat, îmbrățișat, cu ochii plini de seva inimii tale, și să pleci către un ținut pe care nu îl cunoști. Să îți mulțumești pentru tot ce ai fost și să te obișnuiești cu ideea că nu ai să mai fii nimic sau că ai să fii totul.
Atunci când vorbea, fetița simțea să se lege la cer, pentru că atunci când vorbești cu cerul în tine, inima ta plutește, respiră, simte. Atunci când vorbești și te legi de cerul din jurul tău cuvintele nu mai sunt cuvinte, sunt fire de iarbă cu soarele ce le curge prin tulpină, sunt frunze ce freamătă de bucurie atunci când te apropi de ele, este pielea și carnea și oasele tale, care dispar și rămâne un suflet care cântă, iar lumea e doar lume făcută din gânduri fără cer în ele. Atunci când iubești cu inima legată de cer, iubești cu o iubire, care e mai mare decât ceea ce omul a înțeles vreodată că e.
Iar într-o bună zi, fetița începu să își construiască un fir, îl târa după ea, adormea cu el, îi simțea mirosul de parcă a fi vrut să îl adauge înăuntrul venelor ei, și îi măsura lungimea. Îl ținea înfășurat de degetul mare, îi dăduse un nume și știa că într-o zi se va cățăra pe el și va ajunge la cer, va face o fundă și va coborî înapoi pe pământ, iar de acolo va putea urca înapoi ori de câte ori va simți să o facă. Din ce era făcut firul? Din plânsete, din tristețe, din suferință, din neînțelegere, din întrebări, din emoții, care nu își găseau locul, din încercări eșuate, din dubii și mai presus de toate, din a nu știi ce înseamnă să te iubești pe tine.
O învățase un păianjen să țeasă. O găsise plângând, se cățărase lângă ea, îi adunase la un loc toate lacrimile căzute pe podea și din acel moment, se întâlniră zi de zi, la aceeași oră. El aduna bucățică lângă bucățică, una lângă alta, toate câte fuseseră, toate câte fetița le trăise și începu să le împletească cu o măiestrie pe care rar am întâlnit-o. Fiecare era așezat exact în locul în care trebuia să stea, fiecare culoare se îmbina perfect cu vecina ei astfel încât să povestească despre o lume, fiecare trăire și clipire erau toarse și apoi împletite, fiecare nereușită își găsea acum locul, zâmbind satisfăcută, pentru că știuse. Întrebările erau și ele toarse, împreună cu suferința și ce se arăta la lumina unei noi zile era un fir, care ducea la cer. Era un fir făcut din puncte si linii mai groase sau mai subțiri, cercuri colorate, flori, culori, care purtau în ele lumile infinite ale lui verde sau ale lui albastru, și aminteau de călătoria unui om până la cer doar ca să aducă pe pământ o culoare. O zărise într-o zi, ascunsă într-un praf de cretă ce se iubise cu o floare. Ce uitase omul este că aceea culoare prinsese formă și intensitate, se legase la cer, exact înăuntrul sufletului lui. Tresărise oare el la vederea propriului său Sine?
A existat, da, un albastru, părea că în adâncurile lui pictorii povestiseră despre oceane, când ei, de fapt, se legau la cer. A existat și roșul ce contura buze. Purta în el tresăriri, păstrate peste timp într-o particulă de praf, legate la cer și ele. A existat și galbenul unor lanuri întinse, al cărui murmur încă se aude, mai legat la cer ca oricând.
Știuse fetița că tot ceea ce îi trezea inima la viața trebuie să fi fost legat cu o fundă la cer, ceea ce nu știuse ea este că firul se țese din bucățele de viață, plânsul servește drept liant, iar oamenii, pe pământ, au venit coborând pe un fir legat la cer.
