Avea pieptul puternic, penele stufoase și vâlvoi, ochii mari, sticloși, părea că știe toate rânduielile din zonă și locuia împreună cu cea care de ani buni îl însoțea peste mări și țări în căutarea soarelui. Le aduna pe toate la un loc și le vorbea cu fervoare despre iubire și despre planuri, despre cum să aibă grijă una de cealaltă. Făcea asta în fiecare dimineață, era un ritual, iar ele îi răspundeau în cor, pe voci diferite. Erau pregătite și anunțau lumina și muzica a ceea ce noi chemăm, cu un soi de umană obișnuință, primăvară. Ele o știau că vine după cum aerul se învârtea drăgăstos în jurul norilor. Urmăreau inelele mai mici și apoi mai mari, care se încolăceau cu ochii închiși de jur împrejurul norilor arțăgoși și umflați. O recunoșteau după freamătul mugurilor în bătaia vântului atunci când petalele mici, după un somn lung, ieșeau să se întâlnească cu soarele. De acolo de unde dorm o iarnă întreagă, ei și ele aud cele mai mici sunete cu care noi oamenii nu mai suntem obișnuiți. Aud poveștile pe care și le spun păsările, pe cele care au fost sau care nu s-au întâmplat încă, în timp ce noi alergăm zgomotos, împrăștiind aerul în stânga și în drepta. Își dau timp să simtă adierea vântului ce le hrănește nervurile, în timp ce noi ne plimbăm degetele neatent prin aerul ce ne știe bine, pentru că urmează să devină parte din noi și noi parte din voi, iar voi parte din noi. Fetița alerga prin lume, alerga cu inima bătând tare. Doar că în zarva de afară nu mai ai timp să asculți cum inima-ți bate, nu mai ai timp să auzi că bate prea tare, că nu e ritmul ei firesc, și că plămânii nu primesc aerul în voie. Ca să auzi e nevoie ca înăuntrul tău să fie liniștea unui templu și murmurul unui izvor. Fetița avea obrazul înăuntrul pernei, iar podul palmei îi mângâia obrazul. Genele lungi se odihneau, iar ochii, înăuntru, se bucurau de întunericul binefăcător al sufletului.  Era dimineață, soarele era sus pe cer, iar păsările se foiau și discutau vrute și nevrute. Nu auzea limpede, pentru că somnul înșelător nu se lăsa plecat. Îi mângâia ochii înainte de a se desprinde de ea și de ziua care tocmai venise. Simțea însă liniștea din cântecul ce se împrăștia în tot parcul și delicatețea cu care își povesteau despre toate câte or fi fost acolo în lumea lor. Poate despre iubire, dar nu așa cum o știm noi, poate despre soare, poate despre oameni, poate doar despre bucuria de a fi fără nimic altceva. În timp ce ultimele fărâme de somn se scurgeau afară din corp fetița începu să audă din ce în ce mai limpede. Asculta cu o parte din ea, care înflorea la auzul muzicii dinăuntrul ciripitului lor. Poate vi se pare lucru mărunt, dar să simți cum cântecul păsărilor îți face inima să cânte aduce cu sine convingerea că în noi există ceva ce înflorește aunci când recunoști iubirea pură. Iubirea pură pentru viața exact așa cum e ea. Cel cu penele vâlvoi poartă în glas lumina binefăcătoare a soarelui, pentru că nu există granițe și nici separări, iar în noi se face simțită atunci când iubești verdele, iubești albul, iubești negrul, iubești ciripitul și le lași să îți înflorească partea de suflet care aude cu inima și simte dincolo de ceea ce noi oamenii am cunoscut vreodată cu ochii.