A fost odată o fetiță care avea în ea caracatițe cu culori nemaivăzute, păsari cu pene pe care nuanțele sunt aranjate într-un fel în care ochiul nostru trebuie să se ducă acolo unde se nasc culorile pentru a le vedea perfecțiunea, bufnițe care țiuiau cât e noaptea de lungă, câțiva câini, care noaptea lătrau, iar ziua îți cereau iubire, melci care se pierdeau de iarbă și se trezeau urcând ca besmeticii pe pereții fără de vegetație, albine care se strecurau în mirosul florilor de lavandă, geloase pe oricine ar fi încercat să le taie chiar și pentru un scop nobil, și asta pentru că obișnuiau să își șoptescă zilnic ele și lavanda,  păianjeni care săreau în aer, în sus și în jos, scurtând și lungind firul, căutând nu știu ce, dar într-o permanentă, grăbită căutare. Aș fi vrut tare mult să-i întreb ce e în mintea lor și unde merg așa grăbiți, dar nu aveam cum să întreb asta pentru că ei erau în mintea mea, și atunci cine să-mi fi dat răspunsul? Mai erau niște ființe minuscule, cam cât vârful unui fir de păr, la fel de preocupate, mai era mirosul de lavandă, mere verzi cu viermi, care ridicau capul lor mic atunci când priveau lumina, prin hăul cerului gurii, din interior, copaci uscați pe jumătate și crengi tăiate care refuzaseră să moară, lemnul care trosnea a viată, semn că încă mai trăia, și de care se bucura piciorul gol, atunci când îl călca, greierii care petrecuseră cu o noapte înainte, iar acum zăceau întinși în iarbă.

Așa era în interiorul ei, bucurie, vacarm, foșnet, parfum de lavandă, durere, suflu, bâzâit. Se întâmpla ca  uneori să se tăie în piciorușele greierilor, alteori se încurca în firele de păianjen, de multe ori, ca să ferească un melc rătăcit, se împiedica în creanga de copac, care își savura liniștită seva, și se izbea de pământ. Într-una din desele ei căzături, trebuie să știți că ele nu se vedeau de afară, tot ce vă povestesc se întâmpla înăuntru, întoarceți lumea cu dosul afară ca să înțelegeți mai bine unde se petreceau toate, ei bine, acolo, căzu cu nasul într-o apă, și își simți pielea atinsă de dansul moale al unei caracatițe. Se ridică și o privi, însă nu cu ochii, așa cum am face afară, ci cu simțirea. Caractaița se lăsă privită și își continuă dansul. Lovită, fetița se aseză pe o piatră și începu să plangă, însă, de data asta, plânsul se văzu și de afară, iar fetița fu surprinsă de lacrimi. Se înghesuiră în jurul ochilor, și începură să curgă șiroaie. Parcă lipise cineva un furtun în apa dinăuntru și începu să o împingă afară șiroaie. Toți cei dinăuntru, creanga, melcii, greierii, păsările, florile, pietrele, toți își ridicară privirea și văzură cum apa purta totul afară. Trebuiau să iasă oare? Se uitară unii la alții întrebându-se fără să își vorbească.

Caracatița își continua dansul printre pietre și printre plantele din apă. Ați privit vreodată cum respiră o caracatiță și cum își întinde tentaculele pentru ca apoi să și le retragă ușor? Ați privit vreodată ritmul ei? Fetița se uita la ea pentru prima oară, poate pentru că pe măsură ce apa împingea totul afară, mai era câte o creangă care, în fuga apei, se apropia prea mult de inimă și o zgâria sau câte un melc care i se așeza pe plâmâni, încercând să se țină strâns, doar-doar rămâne acolo, mai erau și florile de lavandă, smulse din rădăcină, care încercau să se agațe de pereții stomacului, greierii își înfigeau piciorusîșele în carne, și toate astea o dureau atât de tare încât dansul caractiței o liniștea. Pentru prima oară le dădu voie să iasă, una câte una, înțelese că locul lor nu era înăuntrul ei, ci afară, acolo unde erau libere să aleagă ceea ce își doreau să fie. Poate că melcul ar fi vrut să fie floare, iar lavanda fluture. Poate că o creangă ar fi vrut să redevină pasăre.

Își concentră privirea de dinăuntru și simți în mișcarea caracatiței o respirație scurtă, profundă, adâncă, iar în câteva fracțiuni de viață, în care ea își întindea tentaculele, fetița putea să ajungă cu simțirea undeva unde nu era decât spațiu gol, atunci când și le retrăgea ea se întorcea la melcii suspendați de plămâni și la firele de lavandă agățate de stomac, urma apoi o nouă respirație în care nu mai exista nimic, apoi iar crengi suspendate și iar și iar și iar. O să mă întrebați și se întreba și ea, toate câte le simțea înăuntru sunt înăuntru sau sunt afară, inima chiar îi era zgâriată de o creangă, iar lavanda chiar creștea în tălpi? Melcii erau în grădină sau stăteau agățați de plămâni și chiar se încăpățânau să iasă odată cu lacrimile?

Am să vă răspund așa, i-am spus și ei la fel, dar ea aflase deja înaintea mea, absolut fiecare lucru își are rostul lui, chiar și piciorușele greierilor înfipte în carne. Știți la ce ajută? Știți voi oare de ce fac ei asta? Ca să vă îndreptați privirea către ei, apoi ei se dau la o parte, purtați de lacrimi afară, ca și când nu ar fi fost vreodată acolo, iar voi puteți privi prin ușa care tocmai s-a deschis. În plămâni? Da da, chiar acolo. Iar dincolo de ei o să vedeți dansul unei caracatițe. De ce?  Ca să vă abandonați în el.