A fost odată o fetiță care a stat cu privirea în pământ vreme îndelungată, către rădăcinile ei. Nu văzuse decât pământul, vorbise cu pietrele și le zâmbise furnicilor. Uneori, se certase cu ele pentru că obișnuiau să se cațere până în vârful capului și apoi pe firele ei de păr, până la cer. O deranjaseră atunci, mai târziu înțelesese că ele îi arătau drumul. O înțepau usor cu cleștișorii lor doar ca să-i atragă atenția, iar ea le alunga furioasă, răzbunându-se pe cineva, care nu mai avea față. Rămăsese în urmă doar gustul amar al suferinței. Într-o zi, se aplecă cu privirea și mai aproape de pământ, mai să se fi scufundat înăuntrul lui și văzu o furnică pe care o lovise. Avea un picioruș rănit, și se tot plimba înainte și înapoi amețită, răsturnându-se cu picioarele în sus și rostogolindu-se înapoi. O luă în palmă și o urmări cu privirea, o ridica ușor atunci când se rostogolea și cu o voce neauzită îi șoptea să se facă bine. Se simțea mică, singură, neajutorată, dar cu o dorință imensă de viață, de ceea ce primise atunci când își deschisese ochișorii aici pe pământ. Era al ei, îi fusese dat. Cu o singură condiție, să iubești tot ceea ce întâlnești fără să întrebi de ce. Ăsta era singurul lucru pe care și-l amintea. O voce puternică, care îi spunea,
”Să înveți să iubești orice ți s-ar întâmpla și să iubești oricât de mult ți s-ar spune că e altfel.”
Bine, bine, dar ce e iubirea? Ai să știi, îi răspunse vocea. Ești fără de răbdare. Să iubești fără să o chemi iubire, să ierți fără să o chemi iertare.
Intrase în viață iubind, zâmbind, privind cu ochii mari pământul pe care călca, desenând soarele în nisip. Călca și fiecare pas îi era acoperit de bucurie, pentru că asta era. Încercați să priviți o floare și apoi începeți să îi adăugați petale și frunze de la alte flori și să le lipiți cu lipici de frunzele ei din dragul și dorința de a o face mai frumoasă. O să renunțe la o frunză și o să se nască alta în loc, o să arunce petalele, pentru că nu sunt ale ei. O să moară și o să crească la loc. Atât de puternic este ceea ce ființa noastră este. Încercați apoi, din dorința de a schimba lumea să adăugați furnicilor aripi. O să prefere să moară decât să aibă aripile voastre și apoi, într-o zi, poate o să se întoarcă fluture, pentru că i-ați dat totuși o idee bună, iar voi e posibil să fiți deja furnici cu aripi lipite.
Știu cât ai suferit copile, știu cât a durut, a trăit în mine fiecare fărâmă de durere pe care ai simțit-o vreodată, dar totul a fost ca să înveți ce înseamnă să iubești.
De ce, Doamne răsuna în mintea fetiței, de ce un copil trebuie să sufere atât de mult? De ce? Și era tăcere.
Pentru că așa se sparg inimile împietrite de generații, copilă, îi răspunse vocea. Pentru că doar așa o să curgă apa. Pentru că numai cine acceptă să sufere atât de mult înțelege ce înseamnă iertarea. Și nu poate fi pusă în cuvinte nici iertarea, nici durerea, ele știu exact ce au de făcut încă de la începuturi, își urmează calea chiar dacă sub ochii lui se vede durerea, chiar dacă se uită către insuportabil, și e fata lui cea care plânge. Și e sufletul lui cel care e sfâșiat, ea nu își dorea decât să se joace cu soarele. Acceptă ca un copil trimis să râdă cu ochii în soare, acceptă ca el să sufere, pentru că e și durerea lui, e durere de părinte, mai presus de părinte. Acceptă pentru că ceea ce am creat noi e mult prea găunos ca să fie străpuns de o altă inimă în afară de cea a unui copil care râde cu ochii în soare. Pentru că știe despre soare și știe despre stele. Le știe pentru că sunt casa lui. Și știe că privind acolo atunci când doare o să găsesască iubirea pe care a căutat-o de sute de ani. Ce ironie, să cauți iubirea ani, care s -au pierdut de timp, și într-o zi să o găsești în tine. Să afli că ai bătut atâta drum, având ceea ce căutai în tine. Să afli că tu, așa cum ai fost, ești pregătit să mori, pentru că aripile lipite au început să se desprindă, la fel și frunzele.
Dar de ce?
Pentru că altfel nu ai să știi niciodată cum e să te ții în brațe, pentru că altfel nu ai să poți să te privești cu toată iubirea de care e capabilă o inimă, care poate ajunge dincolo de cer cât noi am inspirat și expirat, pentru că altfel la urechile tale nu o să ajungă niciodată cântecul unei furnici căreia i-am lipit aripi, și se stinge sub ochii tăi pentru ca tu să vezi cerul.
Doar că ea și-a dorit ca tu să fii capabil să-l vezi cu adevărat.
