Cobora dealul păşind ca o felină, cu tălpile goale, călcând peste pietrele ce te însoțeau cuminți până la intrarea în casă şi departe de ea. Păşea şi nu îi auzeai paşii, erau ca vântul, peste tot şi nicăieri. Învăluită într-un negru care radia, un negru strălucitor, blând, puternic, curajos, feroce, crud, nerăbdător. Se lăsă urmărită de fetiță de jos, din vale, de acolo de unde izvorul îşi făcuse loc, iar acum îşi stabilise casa. Ajunsă lângă ea, începu să se învârtă lent, desenând cu coada cercuri infinte în care se ascundea mirosul proaspăt ce îi invada nările. Rămasă în tăcere, fetița îi fixa ochii albaştri în care citeai cuvinte nescrise încă. Îi dădu târcoale, o mirosi şi apoi se așeză lângă ea. Nu îşi vorbiră nimic. Stăteau în liniştea păsărilor, a vântului şi a florilor de câmp.
Florile de câmp sunt aparte, să ştiți. Sunt libere, duc o viață solitară, au doar câteva prietene răsfirate pe sute de hectare. Nu se întâlnesc, dar îşi vorbesc o limbă a lor pe care eu nu o ştiu, ce ştiu este că se recunosc una pe cealaltă cu ajutorul vântului. Vântul le aduce veşti despre familie şi despre frați aşezați pe pământuri îndepărtate. Nu îşi vorbiră nimic ore în şir şi cu toate astea, şi-au spus una alteia ceva ce nu poți spune, au traversat împreună cu vântul munții, cerul, au strabătut întunericul, lumina, fără să îşi spună nimic. Au rămas lipite una de cealaltă şi atât. Orice ar ascunde în el cuvântul “atât”.
Cuvintele au adunat în ele poveşti de sute de ani, nu ştiu unde mai au loc, dar cu trecerea anilor se adaugă altele şi altele. Corpul negru al panterei şi cel firav al fetiţei uşor, uşor au început să se transforme în linii, iar liniile s-au rupt în mii de bucățele ce zburau peste câmpuri. A fost atunci când fetiţa a înțeles că panterele sunt oameni şi oamenii pot fi pantere. A fost în exact acel moment când fetița şi-a dat seama ca i-a povestit într-o tăcere deplină despre călătoriile ei până la marginea pământului, despre cum furnicile îşi curăţau casa, despre cum lăsa picăturile de ploaie să îi alunece prin păr, despre soarele care îi mângâia pielea, despre mirosul de fân care îi umplea sufletul, despre gustul apei care o surprindea mereu, despre cum hainele îi atingeau corpul, despre creionul care se aşeaza perfect în palmă şi despre degetele aşezate îl primească, aşteptând cuvintele să curgă, despre hârtia curioasă ce forme întortocheate o vor mângâia de astă dată, despre cum îşi lăsa ochii să privească ceea ce îşi doresc, despre zâmbetul care se deschide larg, despre cum îşi lăsa respirația să o emoționeze, despre cum lăsa tristețea să o învăluie dacă asta îi era voia, iar pantera înțelesese tot. Ochii ei o priveau acum pe fetiță cu blândețe, semn că ascultaseră tot. Erau limpezi, calmi, acceptau orice, chiar şi ceea ce ea îşi refuza. Aveau aceea blândețe care e precum aerul, nu o poți atinge, dar simți cum pătrunde uşor, uşor în corp şi se instaleză acolo ca într-un culcuş. A fost acel moment care a adus cu sine pentru panteră întelegerea a ceea ce înseamnă să fii om. A simțit că sub blană se ascunde pielea, sub piele se mai ascunde ceva, şi sub ceva mai sunt atât de multe ceva-uri. Învăța despre ele acum, în linişte, aşezată lângă fetiță, cu miros de fân şi cântec necunoscut de păsări în jur. Poate într-o zi o să ajungă să le înțelegă şi pe ele.
