Iar în viața asta pe pământ nu știu dacă o să mai vin vreodată. Nu știu nici dacă o să îmi mai amintesc de timpul petrecut aici. Până când, într-o bună zi, realizezi că vii de undeva, iar acolo te plimbai printre stele și ai ales și timpul și locul și forma. Nu știu dacă am să pot lua cu mine bucuria sau tristețea inimii de om. Nu știu dacă am să mai pot gusta din singurătate sau din emoția de a atinge piele și tot ce freamătă sub ea și în jurul ei. Nu știu nici cât viața, cu tot ce a avut în ea pentru mine, a fost adevărată. Știu că am venit aici ca să îmi amintesc despre cum e să plutești în liniștea stelelor și despre cum e să te joci cel mai frumos joc. Îl lași să se desfășoare în fața ochilor tăi precum o pânză de păianjen și desenezi trasee, le anticipezi și le urmezi în vârful degetelor, te strecori, asculți ritmul, se schimbă, îl urmezi iar și iar, îți urmezi drumul printre miliardele de fire. Îți alegi unul și îți dai drumul la vale, urci și cobori iar. Te oprești. Nu știu nici dacă am să mai simt iubirea de om, iubirea care doare și îți sfâșie carnea. De unde oare vine ea? Din ce străfunduri călătorește până să ajungă aici și de ce se înfășoară de jur împrejurul nostru precum o plantă de apă.
Ca să mă trăiești, îi răspunse iubirea, să doară și apoi să dispar. Să rămâi gol și să înveți astfel despre cum e să iubești altfel decât prins între firele unei lumi pe care nici măcar nu ai cunoscut-o, dar pe care o porți în celulele tale și care îți conduce atingerea fără să fie a ta. O porți ca să o eliberezi. Așteaptă viață după viață, moment după moment, secundă de secundă, să plece, să zboare, să se dizolve. Zeii ne-au invidiat iubirea și corpul și simțirea. Ne-au invidiat atingerea și căldura pielii, certitudinea că murim și că asta e tot ce avem și nu știm dacă în altă parte o să mai fie la fel. Nu știu nici măcar dacă există o altă parte sau dacă există un alt fel. Și atunci cer, cer strigând până îmi explodează pieptul, dă-mi tot ce ai pentru mine, dă-mi să fiu ce e mai frumos într-un om și nu mă lăsa să trăiesc fără să știu cum e să fiu Dumnezeu. Arată-mi tot ce e ființa umană, tot ce e mai frumos în ea, pregătește-mi inima pentru tot ce a fost vreodată pe pământul ăsta și pe altul, lasă-mă să aud cântecul unei iubiri ce călătorește peste galaxii, lasă-mă să știu despre ea. Am călătorit secole printre fire amestecate, am orbecăit printre noduri nedesfăcute vreodată și am ajuns aici. Am întâlnit oameni, am iubit, am ucis, am cântat, am râs, fără să știu cine sunt, fără să văd. M-ai purtat sute de ani doar ca să fiu aici, doar ca să simt momentul ăsta. Nu am știut de ce merg atâta amar de vreme fără să obosesc, acum știu. Acum simt.
Fetița care își pierduse căsuța se întorcea ușor acasă. Mai întâi zări o licărire apoi știu că ăla e drumul. Făcuse pașii de una singură, ascultase doar cântecul păsărilor și fășâitul frunzelor, pentru că oamenii nu fac decât mult zgomot. Ar fi atât de simplu să te duci în inimă și de acolo să simți totul doar că nu avem ușurimea păsărilor și eleganța frunzelor. Avem pietre agățate de tălpi care ne îngreunează zborul, iar cu ele, în zbaterile noastre, aruncăm în ceilalți, ca să rămână lipiți de pământ. Dar odată ajuns acasă totul devine zgomot de fond, te duci înăuntru și de acolo știi totul. Îți amintești despre tot. Despre dansul printre stele și despre cât de bine știi să zbori.
