A fost odată o fetiță, o știți, cu ochii mari si bucle dese, trăia undeva într-un sătuc de munte. Avea acolo 3 pisici, doi câini, 8 vaci, 2 gâște, câteva capre și munte cât vezi cu ochii. Atunci când bea lapte cerea voie vacii, iar pentru brânză se contrazicea cu caprele, ba că nu ai stat cu noi pe câmp, ba că ai fugit la joacă, ba că îi puneau mereu condiții. Primea și brânză și lapte, iar obrajii ei stăteau să exlodeze de bucurie. Vacile erau blânde și drăguțe, mereu calme și împăcate, caprele chicoteau toată ziua, iar când venea vorba de brânză își ridicau năsucul semn că ce fac ele e suficient de prețios cât să fie tratat cu respect. Și vezi, vezi, că nu găsești tu pe toate drumurile brânză din cea mai fină, făcută chiar de noi. Ce știi tu, boboroseau ele, molfăind fusta fetiței, supărate că ea nu înțelege și pace. Cât era ziua de lungă străbăteau dealurile, apăsau cu copitele lor hectare și hectare de pământ, culegeau mii de fire de iarba, pe firele de iarbă se așezaseră mii de fluturi, beau apă din izvoarele care își făceau loc, de sus, din vârful muntelui, muntele avea și el zeci de mii de ani, poate și mai mult, pietrelor,, pe care apa le slefuia, nu le mai știa nimeni vârsta, cred și eu că pretindeau respect pentru brânza lor. Bucuria fetiței era însă atât de mare, însă, încât le trecea repede orice urmă de supărare. Îi mai aminteau din când în când despre cum ar fi vrut să fie tratate, și bine făceau. Erau singurii ei prieteni, caprele, vacile, piscile, câinii, gâștele, bunica și bunicul. Zilele ei erau pline de bucuria aerului curat, de cântecul albinelor ce își vârâseră nasul în florile de tei, de gâzele ce brăzdau aerul, de cărăbușii ce te îmboldeau dacă cumva, din greșeală te așezai peste cuibul lor, de cerul senin și de multă, multă bunătate.
Nu știa bine cum e să ai un prieten om, nu avusese niciodată. Își tot făcea planuri și inventa prieteni cu care se juca până într-o bună zi, când de undeva din vârful dealului a apărut un băiețel. Caprele i-au întors numaidecât spatele, vacile i-au dat în schimb binețe, l-au privit din cap până în picioare, văzându-și apoi de păscut. Băiețelul își trase pantalonii căzuți în vine, își șterse nasul de colțul cămașii și se apropie de fetiță. Toate planurile și pregătirile ei s-au destrămat în câteva momente. L-a privit direct în ochii, erau galbeni și stăteau ascunși sub gene niște transparente. Îi cuprinse cu privirea și părul auriu, bătut de soare, închis la culoare precum strugurii albi bine copți. Se uită apoi la tălpile lui goale și la degetele curioase, la gleznele firave și la gâtul lung. Fără să-i spună nimic, băiețelul își înfipse degetele în nisip și începu să frământe ceva. Se aplecă și ea și îi întinse o oală de lut în care pusese câteva fire de iarbă și niște apă. Firele de iarbă aveau în ele povestea pământului din care crescuseră, lumina soarelui sub care răsăriseră, iar apa purta în ea toate poveștile cu stele și planete, poveștile auzite și văzute în milioane și milioane de ani, povestite de nori și căzute apoi în pământ. Copiii își vorbeau cu mâinile, cu ochii, cu mișcarea înainte ca mișcarea să se fi mișcat, cu inima, cu foșnetul hainelor, cu dansul degetelor prin aer, își vorbeau odată cu vântul, care aducea cu el bucățele de lumină și povești în ele ce așteptau să fie spuse, își vorbeau o limbă pe care fetița o învățase de la caprele ei, de la pisici și de la văcuțe, dar nu se gândise vreodată că un pui de om, în afară de bunicul și bunica, o va recunoaște. Își povesteau despre stele și despre cer, despre pământ și despre ce se află în cea mai mică fărâmă de nisip, dacă ceva acolo înăuntru are viață și îi vede, despre ce se află într-o tulpină, cum simte o plată, știe că o să o rupem? Florile știu despre culorile lor? Toate astea fără să își spună o vorbă. Soarele și vântul se împleteau și purtau de la unul la celălalt cuvintele pe care vi le spun vouă acum. Vorbele le intrau prin piele, prin ochi, prin inimă, prin suflet. Așa își vorbeau și nu altfel. Aveau grijă ca nu cumva adierea fiecăruia dintre ei să fie mai puternică decât muzica dinăuntrul celuilalt și știau toate astea fără să fie nevoie de cuvinte. E ca și când ai vrea ca magia din jurul cuvintelor nespuse să pătrundă în corpul prietenului tău în exact ritmul lui și nu altfel. Să prindă forma corpului lui și să îl facă fericit. Iar el să îți răspundă cu ochii plini de lumină, întrebându-te, poate, de unde i-ai aflat tu ritmul lui secret.
Caprele îi priveau acum, zâmbind mulțumite, în sfârșit aflase fetița cum e să simți înăuntrul tău delicatețea cântecului vârfului firului de iarbă și câtă grijă are iarba asta să facă brânza lor atât de specială. Poate, poate nu o să mai uite să ne mulțumească pentru brânză, spuse una, sărind sprinten peste un gard și râzând în hohote.
