La un moment dat lumea îți e întoarsă cu susul în jos, pierzi repere, pierzi pământul, pierzi despre cine ai crezut că ești. Dar oare știai cine ești? Te scuturi de tot, uiți unde îți sunt tălpile, se schimbă dimensiuni, ceruri, pământuri, suprafețe, lumi. Se schimbă totul înăuntrul tău și tot ce poți face este să stai nemișcat. Să lași furtuna să-și urmeze cursul și să nu te temi de nimic. Orice ar veni către tine vine ca să deschidă ceva. Nu-i așa? Vine ca să facă dispară ceva din ceea ce credeai că ești și te oprea din a fi. Așa credea fetița până nu demult, acum, acum nu mai știa absolut nimic. Ce avea de învățat, ce avea de uitat sau ce avea de primit. Era o furtună de nisip. Grăunțele de praf se strecurau vesele peste tot, în fiecare colț al ființei, nemailăsând cale liberă luminii. Încă. Totul era tulbure, mișcat, neclar. Și totuși, undeva în depărtare, printre dunele de nisip, se auzea un cântec, aproape neauzit. Șoptea doar pământului, șoptea doar cerului, șoptea doar lumii și lunii, dar de auzit doar eu o auzeam așa și nu altfel. Zâmbea și cânta, cu note ce se schimbau mereu, se schimba și cântecul aproape imperceptibil, cu delicatețea zborului și dezlanțuirea furtunii.
În tot vacarmul muzica era singura care se făcea auzită chiar dacă slab, atât de slab. Ca să o primești în tine trebuia să îți oprești inima pentru un moment. Însă, odată auzită știai înăuntrul tău că furtuna se va opri. Se va așterne liniștea, iar sunetul se va face pur și vei înțelege. Ce? Vei înțelege despre pasiune, despre iubire, despre tot. De ce nu știa fetița să vadă în întunericul ființei ei, de ce nu știa să căute, să asculte, să stea? De ce nu le iubea și de ce îi era atât de frică. Atât de frică. De cine? Cine o rănise atât de mult? Care parte din ființa ei fugea? Își construia des o ascunzătoare, se strecura acolo, se încovoia și rămânea ascultând sunetul ploii. De ce se teme o ființă atunci când crede că e lăsată singură pe pământ? Se poate pentru că nu își amintește despre cine e. Poate pentru că uită cu desăvârșire de unde vine și din ce îi sunt făcute oasele. Cum este să trăiești iubirea cu inima deschisă, fără frică, se întreba fetița. Cum e să știi ce simți, cum e să simți iubirea pe care o simte o floare atunci când crește la umbra unui copac? Cum e să simți iubirea lăsată unui om cu toată forța și uitarea și pasiunea de care poate fi capabilă o ființă, pentru că ești Dumnezeu, nu-i așa? Și fiecare gest al tău naște o muzică nouă, iar dacă nu vine de dincolo de tine, nu se aude. Cum e să ai curaj oricât de tare ar durea. Cum e să înduri, să lași să te rupi în fărâme, iar inima să-ți cânte, pentru că știe cât de pur va fi cântecul. Cum e să simți fără să ceri să simți. Să simți și atât. Și cum e să nu fie nimic din ceea ce știi sau ai știut vreodată.
