A fost odată o fetiță cu o inimă mare. Nu știu dacă ați văzut vreodată o inimă de om; ea avea inimă cât zece inimi de om. Nu cântărea, nu se simțea, statea acolo agățată în piept și bătea. Singurul lucru altfel era că atunci când bătea, împingea afară atâta iubire încât cine venea lângă ea nu se putea ține pe picioare. Și atunci nu se apropiau mulți de ea, pentru că suflul era mult prea puternic. Gandiți-vă voi dacă o furnică venea lângă ea. O ardea cât ai deschide ochii. Cu toate că ea le știa pe furnici și vorbea cu ele, le înțelegea și mersul lor agale pe cărări de nisip, cu toate astea, nu se puteau apropia de ea sau dacă o făceau, pentru că o iubeau mult, întâlnirea trebuia pregătită cu mult timp înainte. Se adunau toate furnicile, se suiau una în spatele celeilate până când reușeau să facă un stâlp de înălțimea bățulului de chibrit, și de acolo vorbeau cu ea. Iar ea, întinsă cu burta pe pământ, uneori neatentă, pentru ca văzuse un fluture care zbura pe lângă, lovea bățul de chibrit făcut din furnici cu genele. Plângea până nu mai putea respira, furnicile uitau, așa sunt ele, și redeveneau prietene. Eu nu am mai văzut așa ceva la suflare de ființă, uitau ca și când nu s-ar fi petrecut. Parcă nici nu s-ar fi întâmplat ceva vreodată.
Regina furnică, însă, chiar dacă uita, știa bine că ceva trebuie să facă. Cheamă atunci meșterul din sat, cel care făcea cojoace din coajă de fărâmă din bob de orez și nasturi din firmituri de hrișcă și împreună hotărâră că e mai bine pentru furnici să poarte cojoace când se întalnesc cu fetița, decât să își mute mușuroiul și să plece. Trebuia să se apuce repede meșterul, pentru că furnicile erau multe și timpul era scurt. Zis și făcut, le îmbracă una câte una în cojoace și le coloră pe fiecare altfel, pe una o pictă cu zeamă de zmeură, pe alta cu o firimitură de spirulină, alta cu galben dintr-un grăunte de coajă de portocală, ba pe una cu alb dintr-o petală de liliac și un pic de mov strălucitor dintr-un bujor.
Când reapăru fetița și le văzu pe furnici cu cojoacele lor colorate, îi dădură lacrimile pentru că știu, știu fără să știe. Știu că ele aleseseră să îmbrace cojoace în loc să o părăsească. Se adunară una peste cealaltă și ajunseră mai repede în vârf pentru că erau mai mari cu tot cu cojoc, o agățară pe fetiță de rochie cu gheruțele și o coborâră la ele. Îi șterseră lacrimile, una câte una, cu o petală de floare de castan. Erau altele jos care trimiteau, sus în vârf, petale noi, când o petală se epuiza, aluneca la pământ, purtând înăuntru o bucățică din fetiță. Se țineau cu greu să nu cadă, mai erau și lacrimile care veneau șiroi peste ele. Ce era minunat era că atunci când se rostogolea o lacrimă și le lovea, uneori riscau să se și înece, dar se trăgeau una pe alta de piciorușe afară, culorile de pe cojoace se uneau una cu cealaltă și strălucea un univers de mov care purta în el floarea de bujor.
Aș mai vrea să știți așa: că orice picătură, firmitură, orice, are în ea o bucățică din voi, pentru că atunci când ați plâns, lacrimile au fost șterse de furnici cu petale din ce aveau la îndemână, petalele au fost puse cu grijă pe pământ și ușor, ușor, au intrat în el, iar floarea care o să crească în locul ăla, cunoaște bine bujorul, vă știe și pe voi și pe furnici.
