A fost odată o fetiță care plângea, iar lacrimile ei aveau în ele curcubeul, câteva fărâme de zahăr, câteva plante de apă, scoici și niște pietre albe. Se amestecau printre gene și rămâneau suspendate de câte un fir, crezând că s-au îndrăgostit, picau apoi una câte una în palmă, rar, meticulos de parcă ar fi vrut ca cineva să le numere, să știe câte sunt și cum le cheamă pe fiecare în parte. În transparența lor vedeai lumea toată, vedeai de unde vin și ce poartă în ele, vedeai ce ai de făcut ca să înveți să le lași să se odihnească. Îți povesteau o poveste pe care dacă erai pregătit să o vezi o vedeai, iar dacă erai pregătit să o auzi, o auzeai. Le-a tot lăsat să plece an după an, zi după zi. Fetița le lăsa să curgă în gol, până când, într-o zi, le adună în palmă într-un ocean și își îndreptă privirea către ele. Îi spuneau ceva. Îi spuneau ceva despre cine e ea. Îi spuneau ceva despre cineva dinăuntrul ei. Exista cineva înăuntrul ei? Era un sunet dezordonat care pleca și se întorcea bezmetic, încerca să iasă și apoi se smucea, iar în drumul lui haotic se izbea de stomac, de ochi, de ficat, de plămâni, de inimă. Era o voce? Era un strigăt? Secretul era că el se făcea auzit atunci când fetița deschidea ochii către lume, se auzea în copacii pe care îi privea, în ochii oamenilor cu care se întâlnea, în drumul pe care îl parcurgea lumina din privirea lor până să întâlnească lumina din privirea ei, în ceea ce cuvintele păstrau în ele până să atingă pielea copilei sau în ceea ce pielea ei păstra ascuns în așteptarea cuvintelor celorlalți, în ceea ce îi acoperea inima și se dizolva apoi în respirație, în felul în care respirația ei modela aerul, în ceea ce îi mișca pașii către suprafața pământului, în ochii cu care se privea în oglindă. Iar când ochii atingeau oglinda, el începea să țipe. Fiecare gest al ei era însoțit de el, fiecare gând al ei era urmărit de el, nu exista mișcare fără el. Era ca un pește ce se zbate într-un acvariu cu mult mai mic decât nevoia lui de a fi liber și se învârte în spate și în față sperând să nu se mai lovească cu nasul de sticla rece. Iar dacă nu ați auzit niciodată, să știți că peștii plâng pe o frecvență pe care oamenii nu o mai pot auzi. Cum să auzi plânsul peștelui când în tine răsună urletul tău? Cum să auzi urletul tău când în tine răsună lacrimile peștelui? Și cum să te împrietenești cu un lup cu colții ascuțiți?
Îl lași liber, îi dai spațiu să alerge, îi dai culori și îl privești. Îți lași mâna să se miște în voie și sufletul să o urmeze, îți faci frica să râdă și inima să iasă la iveală. Îți deschizi pieptul cu tot ce are înăuntru și îl lași să zboare, privești în ochii celorlalți, așezând urletul lângă tine. Așa a învățat fetița, într-o bună zi, în timp ce lacrimile veneau iar afară. Privi în ele și văzu castele și dragoni cu aripi verzi, pești liberi și liniștea munților, văzu frunzele unei plante demult uscată, ce se întindeau către lumină strigând că mai e viață înăuntru, își văzu inima pentru prima oară fără să îi fie frică să o asculte, își privi zâmbetul fără teama de a nu-l recunoaște, știu de unde vine fără să mai întrebe. Și toate astea într-o sferă de apă sărată ce poartă în ea profunzimile ființei tale, interiorul venelor tale, consistența sângelui tău și pulsația propriului tău tu.
Iar când afli asta, îi trebuie timp lupului, pentru că se așterne uitarea atâtor ani de suferință și îi trebuie timp peștelui să recunoască libertatea după milioane de ani de învârtit într-o lacrimă.
