Pentru că, vedeți voi, există un fir de aur ce ne poartă către ceea ce simțim, către ceea ce suntem cu adevărat. Un fir care se deznoadă lent și ne readuce acolo unde am fost cândva. Cu nimic în plus, cu nimic în minus. Puritate absolută. Mi-ar plăcea să am o baghetă magică și să vă fac să simțiți ceea ce înseamnă infinitul dintr-o inimă, mi-ar plăcea să știți despre asta moment de moment și să nu mai uitați niciodată. Să nu mai fie secundă fără această certitudine. Dincolo de lumea pe care noi am făcut-o, fetița locuia într-un palat. În mijlocul unei grădini în care florile explodau de roșu, iar frunzele musteau de verde. În care miliarde de suflete mici și mari roiau în stânga și în dreapta, croindu-și propria viață. Mutau crenguțe și grăunțe de pământ sau zburau cu o bucățică de polen în cioc. Dacă ascultai atent și închideai ochii totul era perfect. Fără urmă de ceva ce ar fi trebuit să fie altfel, fără urmă de ceva ce ar fi trebuit schimbat. O liniște ce ascunde freamăt și pasiune. O liniște pe care dacă o întorci pe dos găsești o altă lume. Și apoi o alta, și o alta și o alta. Oare v-ați întrebat vreodată cum e atunci când lumea se desfășoară sub ochii noștri, iar noi o primim cu tot ce vine ea fără ca un mușchi dinăuntrul nostru să simtă nevoia să se contracte? Oare v-ați întrebat vreodată cum se întâmplă miracolele? Acolo în grădină lumea arăta ca o pânză imensă, culorile erau vii, intrau una în cealaltă, se întâlneau și apoi se desprindeau, porneau în direcții diferite pentru ca mai târziu să se reunească fremătând de nerăbdare. Nu sufereau, nu plângeau, se unduiau cu siguranța că la momentul potrivit reîntâlnirea va fi cerută și necesară unui plan pe care ele nu-l cunoșteau. Și exact acolo, pe tărâmul necunoscutului, nici mai devreme, nici mai târziu, luau naștere miracolele. Miracolele fuseseră dintotdeauna în sufletul ei exact ca atunci când aștepți ca o picătură de rouă să își găsească calea, iar ea știe pe unde trebuie să o ia. Firul pe care îl căuta fetița era tot acolo. Era în liniștea grădinii, era în lucrurile simple care se aranjau înăuntrul ei într-o ordine fără urmă de greșeală. Era în atingeri, era în simțirile cele care îți deschid porți, era în bătăile inimii, era în absolut tot ceea ce ești fără urmă de regret sau frică, era în acel ceva ce te așteaptă ca să se trezească la viață, acel dragon încolăcit în jurul cozii ce nu își cunoaște încă puterea.
