Deschisese ochii devreme în dimineața cu pricina. Se uită afară, era întunecat, iar ea era tristă. Așteptase soarele zile în șir, însă cum se trezea găsea norii povestind între ei, înghesuiți unul în altul, certăreți, grăbiți, călătoreau repede prin aerul rece al dimineții. Fetița nu îi băgase nicodată în seamă, nu îi plăcea și pace. Știa bine că în zilele în care norii se întâlneau, soarele stătea undeva departe și privea. Îi lăsa să își vadă de ale lor, iar când terminau ce aveau de făcut, se întorcea agale și se așeza la locul lui. Nu se grăbea niciodată, îi lăsa, bucuros, să își facă  mofturile chiar dacă de multe ori rămâneau pe cer zile, chiar și săptămâni. Pentru că sunt destul de greu de îmblânzit, se întâmpla uneori să se adune din toate colțurile, fără să anunțe pe nimeni, și să se îmbulzescă, ba chiar se și loveau unul de celălat. Au jocul lor, se cațără unul pe un deal, altul pe alt deal și care ajunge primul la locul de întâlnire ăla câștigă. Le place să se ciocnească, să treacă unul prin altul, să se împingă, ce mai râsete se aud cât e cerul de mare. Soarele era mereu acolo, se uita la ei, zâmbea și atât. Nu se băga în jocurile lor, dar îi plăcea să îi vadă așa veseli. Doar fetița nu putea înțelege cum tocmai soarele, care e atât de puternic, îi lăsa pe nesuferiții ăștia să îi întunece ziua. Dacă te uitai atent, însă, puteai să vezi undeva în drepta, deasupra copacului, cum o doamnă pufoasă, rumenă, cu fustă roz și multe volane, apuca de mână un nor mic, cu părul ondulat și pantaloni bufanți, ce nu se astâmpăra deloc. Și, dojenindu-l, sufla ușor în el până îl băga în casă, “da’ mai oprește-te mai copile, o să găuriți cerul ăsta într-o zi”, răsuna vocea ei.

Fetița coborî din pat, focul ardea în sobă, când agitat, când adormit, se uită afară și văzu, sus pe cer, lei, maimuțe, papagali, elefanți, uriași cu săgețile pregătite de luptă, broaște, balerine, războinici neînfricați, regi, prințese, cascade, munți, castele, păduri nesfârșite, dragoni, cai… o mulțime de neînchipuit. Nu îi văzuse așa niciodată și nici nu știu ce se întâmplase.

Să vă spun vouă un secret, pentru că norii sunt atât de neastâmpărați, le place să își râdă de noi, ne află cele mai ascunse dorințe și își iau exact forma lor. Alergă toată ziua prin fața noastră, chicotind și îmbrâncidu-se, râzâdu-și de secretele noastre. Cum le află? Se întâmplă așa, fiecare dintre noi e încercuit de un nor, alt neam de nor decât cei ce ne acoperă cerul, dar se cunosc bine între ei. Noi, oamenii, nu putem vedea povestea norului din jurul nostru decât dacă avem ochii și sufletul limpezi, iar ca să înțelegeți ce înseamnă limpede, întrebați-vă așa, cum se simte când în oameni nu e decât iubire, iar ea se plimbă liberă din cap până în picioare, dar fără să fie nevoie nici de cap nici de picioare? Ei bine, doar atunci și numai atunci poți să vezi forma norului despre care vă spun. Norul din jurul fiecărui om spune o anumită poveste, unică, iar dacă oamenii ar putea să-și vadă povestea ar zbura până la stele și înapoi, ba chiar și-ar face propria stea. Singura condiție este să lași loc doar pentru iubire în suflet. Se mai întâmplă uneori să o întrevadă câte cineva, doar că ea simte imediat că e și altceva în afară de iubire și dispare cât ai clipi. Doar norii de ce cer pot să vadă povestea din jurul nostru și știți de ce? Pentru că ei nu cunosc altceva decât iubire. Noi o știm drept iubire, dar pentru ei e felul lor de a respira. Nu știu să fie altfel, tot așa suntem și noi doar că am uitat.

Când norii îți fură povestea trebuie să te consideri norocos, pentru că o poți vedea desenată pe cer, iar dacă privești cu atenție ai să și știi care e a ta. Povestea din jurul fetei vorbea despre un castel în care trăia un dragon chipeș, neîmblânzit și aspru. Se știa despre el că iubise o prințesă, iar după ce ea dispăruse s-a închis într-una din camerele castelului  și nu a mai vrut nici în ruptul capului să iasă de acolo. Nimeni de atunci și până acum nu a mai reușit să-i arate dragonului lumina soarelui. Stătea cât era ziua de lungă închis, așteptând să se întorcă cea pe care o iubise.

În timp ce se alergau zgomotos pe cer, doi nori dolofani o văzură pe fetiță în ușa casei, îi furară povestea și se transformară repede unul în dragonul fioros, iar altul în prințesă. Se porniră să se alerge deasupra casei, tăind când în sus, când în jos, fumul ce ieșea dornic de joacă dinăuntrul hornului. Fetița își ridică privirea și se uită la ei, zâmbi când îi văzu cum dansau pe cer dragonul și prințesa. Era povestea ei, iar odată văzută o va putea desena, redesena, colora, transforma. În ziua aceea a învățat să le mulțumească norilor chiar și pentru zilele noroase și ursuze, cu cerul trist acoperit de nori înghesuiți și soarele ascuns printre ei. A învățat de la ei ca ăstea sunt zile pline de povești, care pot elibera dragoni din castele și dezelega iubiri uitate în camere întunecate.