A fost odată o fetiță care își ținea mâinile strâns în jurul pieptului. Era ca și când ținea o ușiță  fermecată, ferecată, ce ducea direct spre inimă. O inimă cu ochii mari și bucle lungi, așezate în stânga și în dreapta obrajilor.  Și se știau așa de bine obrajii și părul, își țineau capul unul într-altul, iar dacă îi separai era vai și amar. De aia vă spun, nu îi tundeți pe copii. O mângaiaseră atunci când mai mult avusese nevoie, pur și simplu, pentru că asta îi este menirea părului, să mângaie obrajii. El cu îndatorirea asta vine pe lume și așa și rămâne.

Ochii ei erau mari, maro închis precum castanele lustruite de ploaie. Ați privit vreodată o castană lustruită de ploaie atunci când căsuța ei verde cu țepi e deschisă și dorm pe pământ, castana într-un loc, casuța în altul?

Așa îi luceau ochii și aveau în ei o lumină care amintea de un apus din deșert, cu soare perfect rotund și roșu, o lumină care poate să îți pătrundă ființa și să uiți că ești om.  Ascundeau în ei un secret. Ea se temea să nu îi fie aflat și atunci își fereca inima cu brațele, nu știa că secretul ei strălucea.  Doar că trebuia  să fi cunoscut deșertul ca să poți prinde lumina din ochii ei. Și câți dintre voi ați cunoscut deșertul?

Și mai era ceva cu ochii ăștia, atunci când iți atingeai privirea de ei parcă sfiorai suprafața unei ape și milioane de culori începeau să intre una în alta, și să se confunde una în cealaltă. Pe masură ce îi fixai ochii începeai să distingi nuanțele, unele erau noi, neinventate, nenumite, neștiute. Pe unele fetița le știa bine și mai știa în ce direcție o să o apuce și cum o să se unească una cu alta. Știa dacă traseul lor o să fie șerpuit sau dacă o să fie cercuri concentrice, știa. Până într-o zi cînd îi bătu la ușă o culoare nouă. Oamenii îl numesc negru. Iar pe negru ea nu-l cunoaștea. Îl știa pe mov, pe galben, pe roșu și apoi pe roșu precum murele, și pe roșu precum buzele de copii, și pe roșul obrajilor, și pe roșul pielii după ce a fost atinsă de mângâiere, și pe galbenul care se întrezărea în piele și în firele de păr, știa galbenul din penele care se odihneau singure pe caldarâm, știa galbenul din lumina lămpii și apoi știa albastrul cernelii și  albastrul care rămânea suspendat în aer după ce un copil îi zambea,  știa despre rozul din săriturile de șotron și despre rozul  ce plutea prin bălțile mici și mari de după ploaie, în care dacă te uitai atent vedeai încă un oraș numai cu cer cât vezi cu ochii. Știa despre toate astea, dar despre negru nu. Nu îi spusese nimeni despre el, nici măcar că există. S-au privit, când ea către el, când el către ea. Apoi fetița și-a făcut curaj și l-a atins, a așteptat să vadă ce îi șoptește, în ce limbă sau dacă știe să vorbească. Dar, mai întâi, a dat din picior supărată. Cum că negrul ăsta, cine mai e și el. Și că oricum sunt baliverne, culorile nu vorbesc. Furioasă, a băgat toată mânuța ei în negru și a început să murdărească hârtia. Poate, poate se termină și dispare.

Nu știm cum, dar a început să fie purtată de el, îi alunecă pe deget, și se scurse până jos înspre palmă. Începu să îi bată inimioara de teamă că s-a murdărit și că negrul ăsta e atât de… negru. Să nu uitați că ea nu îi cunoștea numele, închideți ochii și vă imaginați cum e ca stelele să nu se cheme stele, iar cerul să nu se cheme cer? E atât de… adânc, iși spunea. Seamănă cu un mușuroi de furnici. O să se cheme mușuroi culoarea asta. Mușuroi. Dinlăuntrul ei venea ceva care iși dorea să intre și mai adânc în mușuroi. Să se joace și mai mult cu el. Profunzimea lui o atrăgea. Simțea mai mult ca niciodată nesaț de joacă, nesaț de iubire, nesaț de libertate. Erau toate noi pentru fetiță, dar mai ales Mușuroiul ăsta care îi bătuse la ușă, și în care se aruncase pentru ca asta îi era natura, iar Negru, așa cum îl cunoaștem noi, Mușuroi pentru ea, era sursa ei de infinit. Din el se nășteau toate celelalte culori, răsăreau precum florile, când roz, când roșu, când galben, când mov, și se adunau toate la un loc înr-un  soare perfect rotund. Iar mânuțele ei erau acum prea ocupate în joaca cu mușuroiul ca să le mai poată folosi pentru ferecat inima ei mică. Și să mai știți un lucru, am văzut eu printre degetele ei, inima îi chicotea cu așa poftă că nici mâini de gigant nu ar fi putut-o acoperi.