De 1000 de ani fetiței îi era dor. Cum sunt 1000 de ani, o să întrebați. O mie de ani vă spun, sunt 1000 de ani pe care voi acum nu îi puteți întelege. 1000 de ani de alergat, de râs, de priviri de o blândețe ce intră direct prin piele, iar pielea mulțumește în tăcere, uită, dar mulțumește. Uneori își amintește, apoi, uită iar.  Si caută, caută, caută, în fiecare moment ochișorii ei caută. Apar priviri de fracțiuni de secundă, atingeri la fel, care amintesc de ceva ce e, dar e uitat. Frunzele copacilor  știu, mirosul de pământ umed știe și el, florile care mor și renasc – și ele știu. Tot ce trebuie e să le întrebi și să asculți. O să-ți șoptească în limba lor toate poveștile, cum e sub pământ, care e muzica de acolo, cum mori și cum renaști. Privirile oamenilor amintesc, uneori. În ele poți să citești povestea lumii. Ochii bunicilor au fost pentru fetiță poarta ei spre acasă. Când te uiți în ei ai să găsești infinitul, iar infinitul nu se poate vedea cu ochii ăștia ai noștri, se simte.

Ați avut vreodată norocul să priviți în ochii unui om și să trăiți infinitul? Bunica o punea să doarmă mereu după-amiază. Se trezea, iar soarele ardea pământul curții și îi mângâia tălpile. O striga, și de cele mai multe ori vocea îi răspundea de undeva din grădină. Părul alb al bunicii se zărea printre rândurile de ceapă, iar dudul din spate colora ulița în mov. Se așeza lângă ea și își înfigea degetele în pământ, și uite așa a început fetița să afle. Muzica lui i se imprima în degete și de acolo ajungea direct în inimă. Însă, notele pe care le cântă un castravete sunt altele decât cele pe care le cântă o cireașă și cu totul altele față de cele cântate de corcodușe.

Pentru fiecare e altfel, unic, fiecare își are propria muzică , dacă îți pleci urechea ai să vezi că nu există sunet la fel. Iar acolo în grădină ele se ridicau din toate colțurile, din spate se auzea porumbul, mai din dreapta, de lângă gard, prunul, apoi castraveții frumos înșirați pe gardul de lângă casă, urma ardeiul, roșiile imediat lângă ei, strugurii, uitasem de ei, fiecare soi cu ritmul lui, era apoi ceapa, usturoiul, toate cântau. Le dirija pământul, apa dădea ritmul, soarele le unea într-o melodie  pe care fetița o auzea bine. Dansa desculță printre răsaduri, iar bunica o privea zâmbind. Credeți voi că firele subțiri de pământ pe care ea călca nu intrau în ea? Intrau și știți voi ce se întâmpla? Se intâmpla ca ea să nu mai aibă corp, devenea una cu tot ceea ce era în jur. Si atunci fetița era puțin castravete, puțină roșie, puțin ardei, puțin pătrunjel și niște păpădie. Toate astea la un loc și multe altele erau fetița. Asta era magia pămânatului. Muzica lor plutea printre flori, prin aer, intra în pământ, ieșea și intra prin tălpile desculțe ale fetiței. Ea nu vedea, dar știa. Știa și uita.

Pentru ca apoi, când a călcat pe un alt pământ, pașii ei să danseze, aveau în ei amintirea muzicii castraveților și a cireșelor, a strugurilor care se coc în iunie și a dudelor culese din nisip. Era un dans neștiut de oameni, pentru că ei nu cred în muzica corcodușelor, și nu știu că atunci când au întins mâna după o corcodușă crudă și verde, muzica s-a furișat în ei. E înăuntru și e afară. Se întâmplă să își mai amintescă de ea atunci când privesc în ochii unui om. Iar acolo pot să vadă tot ceea ce sunt ei și tot ceea ce nu pot cuprinde pentru că se schimbă ori de câte ori întind mâna după o corcodușă crudă.