Învață să cânți chiar dacă vocea ți se înghesuie dezordonat înăuntrul gâtului. Mângâie pielea pieptului tău dacă ea nu poate să iasă, se va încarca cu iubire. Învață să o aștepți în liniște. Zi de zi, până când, într-o anumită invizibilă, delicată clipă, va vrea la lumină. O să se amestece cu aerul și cu razele de soare, o să curgă printre oameni intrându-le în suflet pentru ca apoi să plutească în cântecul ăsta infinit din care e făcută iubirea. O parte din cântecul tău li se va așeza înăuntru, iar de acolo îi va ghida către ceea ce ființa lor dorește să le arate. Le va deschide inima ca să audă limpede ceea ce înseamnă cu adevărat ca sufletul să îți cânte.

La un moment dat, în timpuri de demult, vocea nu s-a mai auzit, iar oamenii ușor, ușor au uitat-o. Au uitat cum să cânte și cum să o audă. Se făcea că totul era învăluit în rușine și în frică, dar stratul era atât de subțire încât nu știai că există nici rușinea, nici vocea. Oamenii trăiau într-o liniște deplină, care de fapt nu era liniște, se gândea fetița. Toți porii erau astupați și nimic nu mai pătrundea pe acolo. De ce se acoperiseră sau de ce oamenii aleseseră să trăiască așa, asta nu știu să vă răspund. Ce știu este că fetița își simțea vălul de rușine ce o învăluia, însă i-a luat multă vreme să îi simtă textura, să o recunoască și să știe că e acolo. Să știe că dincolo de acest strat subțire, aproape invizibil, există o voce, care te învită să auzi. Dar știți cum? Trăind rușinea ca pe o poartă ce te conduce să vezi în afara ta.

Fetița simțise cum înăuntrul ei sălășuiau toate poveștile spuse și nespune, știute și neștiute. De acum și dintodeauna. Înăuntrul ei era totul. Atunci când simțeau ele, poveștile, că ceva seamănă cu ceea ce fusese, se îngrămădeau către gât ca să fie văzute, pentru că, vedeți voi, tot ce își doresc ele este să fie eliberate, cântate. Să treacă dinolo de stratul despre care v-am povestit și să plece acasă într-o formă nouă, pură, așa cum a fost ea creată. Asta e ce avem de făcut aici pe pământ ca să ne putem auzi ființa cântând. Să transformăm, știind înăuntrul sufletului că dezlipind stratul fin, invizibil, de care suntem acoperiți și care ne ține în uitare, eliberăm toate poveștile noastre, făcute din frici, rușine și nepuțință. Să le cuprindem și să le împingem dincolo de cer, pentru ca acolo să se amestece cu energia asta imensă din care e făcută iubirea și din care e făcută ființa.

Dacă îți vei odihni urechea pe pieptul unui om ai să le auzi strigătul, ai să auzi cum te cheamă și îți spun că vor să fie iubite și eliberate. Atunci când îți lași vocea să curgă împreună cu ea vor fugi în cer și toate câte sunt de eliberat. Toate câte sunt de iubit. Pentru că cea mai frumoasă ascultare a sufletului tău gâtuit este iubirea. Să te iubești în rușinea pe care ai simțit-o atunci, să te iubești în frica de a lăsa cuvintele să te ajute atunci, să te iubești în neputința de atunci, să te iubești în răutatea de atunci și în neajutorarea de atunci. Să te iubești cu tot ceea ce ești, și să înveți să îți asculți muzica sufletului, pentru că te invită spre infinit.