Și-a amintit atât de clar despre demoni. Îi credea plecați, uitați, eliberați, dar nu, au apărut iar, precum cirezile libere de zimbri. Lăsau valuri uriașe de praf în urmă și își afundau copitele în carnea fetiței. Călcau totul în picioare atunci când veneau. Erau precum moartea, amăgitoare și aparent definitivă. Erau precum oamenii, convinși că sunt prinși într-o existență fără sens. Trăise de atâtea ori asta, era ca și când ceva înăuntrul ei, la un interval regulat de timp retrezea bestiile dintr-un somn profund. Ce sunete auzeau, ce vedeau sau simțeau, ce îi făcea să pornească iar într-o goană nebună era încă un mister. Se ridicau pe picioarele lor puternice, se scuturau de ani și ani de așteptare și porneau să nimicească tot ce era înăuntru. Readuceau în aer parfumuri uitate și retrăite, reîntorceau în memoria fetiței adieri sfâșietoare și singurătăți mistuitoare. Îi exploda în corp memoria. Încerca să scape și nu reușea, pentru că o călcau de peste tot. Îi invadau fiecare colțișor al sufletului făcând-o să uite de viață, de ea, de ceea ce pulsează înăuntrul ei. Așteptarea. Eterna așteptare a ceea ce nu se făcea văzut niciodată, dar se făcea simțit cu toată brutalitatea de care e capabilă copita unui zimbru însetat. Căutase iubirea după miros, căutase aroma cunoscută a pielii și suprafața fină a palmelor ce mângâiau, căutase sclipirea retinei și mirosul pieptului pe care ar fi vrut să-și aplece fruntea obosită de atâtea și atâtea lacrimi.
Până ajungi să vezi tabloul rătăcești dureros printre firele de pânză și grăunțele de vopsea ridicate dezordonat la suprafață. Corpul se leagănă singur și azi, căutând mângâiere. Să te aștepți copilă, atunci când vrei să înțelegi, copitele de zimbri. Și veneau negreșit doar că ea nu le știa semnalul, nu le știa trezirea, nu le mai știa existența. Iar într-o zi se așeză nemișcată cu fața la lună și îi așteptă. Nu v-am spus un secret, nu-i vezi atunci când vin. Simți doar cum începi să te scufunzi adânc într-un nor de praf, te ustură carnea și te doare orice fel de pas pe care încerci să-l faci în afara ta, ești una cu ea și e vie, clocotește în tine și te arde pe dinăuntru. Iar nevoia de ceea ce crezi tu că îți aduce alinare este atât de mare încât nu știi dacă vei mai vedea ziua de mâine sau clipa următoare. Nu poți ridica mâna, nu poți zâmbi pentru că nu mai ai putere și oricum ar fi lipsit de sens, doar că trebuie să o faci pentru că altfel ți se va afla despre durere. Știa fetița despre cirezile de zimbri ce aleargă cu sălbăticie către izvor și nu de azi, de mâine. Era aerul pe care îl respirase fără să știe că există un altul. Era lumea către care privea fără să știe că mai e o alta. Era ritmul pe care îl învățase biata ei inimă ca să o ajute. Era cântecul ei de leagăn. Despre bucurie? Afli în întuneric. Afli că e în tine o parte care se vindecă și afli că înăuntru și doar acolo se află bucuria deplină, și că deasupra ușor, ușor vor crește flori și păduri și copaci, vor alerga animale și vor curge ape. Și odată auzite copitele se așterne o liniște care fusese acolo mereu, iar inima ta reînvață să bată în ritmul ei firesc, pentru că tu, copilă, nu mai ești în pericol. O să mai alerge peste tine copite, dar nu o să te mai atingă pentru că vor ști să plutească dincolo de rănile tale. Vor ști, copilă, să ai încredere că vor ști, pentru că îți vor fi auzit șoaptele de iubire cântate sufletului tău și atunci să fii sigură că vei ști.
