Atunci când vine nu se anunță. Te inundă și nu întreabă de ce. Cine întreabă sunt eu, și atâta timp cât am să o cert ea va rămâne acolo. Când am să accept că e parte din mine, parte din sufletul meu, parte din ființa mea, parte din ceea ce sunt, o să se facă nevăzută. Oare de ce am fost învățați să nu iubim ceea ce suntem, oare cum e să iubești tot ceea ce ești? Oare din ce tărâm călătorește simțirea aia și cum se strecoară în inima ta? Cum e să-ți privești în față furia, invidia, orgoliul, gelozia, fricile, neputința, rușinea și să le transformi în rouă? Cum e să le sorbi după ce au fost scăldate în lumina dimineții. Cum e să nu ai loc pe pământ, să te întorci și să te lovești cu cotul de colțul străzii și să îți miști privirea într-o placă de beton, când noi am venit pe lume cu ochii în lumină. Cum e să fii fără să fii. Cum e să fii în lume, dar ea să dispară? Cum e să râzi, dar zâmbetul tău să fie adresat lunii, pentru că doar ea îl înțelege. Cum e să te privești în ochi și să nu îți mai amintești nimic. Cum ar fi să nu mai fie lumea, iar noi să nu mai fim noi. Cum ar fi să nu avem decât inimă și în rest să fie tăcere. Toate astea le povestea fetița împreună cu cățelul ei. Îl chema Lăbuș, avea un ochi negru și unul alb și lăbuțele pufoase. Nu știa lumea altfel decât în lanț și nu cred că ar fi știutvreodată să o descopere altfel. Ăla era paradisul lui. Lătra singur, cerând atenția pe care era obișnuit să o primească și nu alta. Nu ar fi știut altfelul. Nu știa cum e să fii mângâiat, știa doar ora la care își primea mâncarea și mai știa că, uneori, seara, avea o porție de libertate. Nu le știa drept mâncare și libertate. Știa despre pâine și știa că se mănâncă. Știa despre lipsa lanțului și despre fuga peste grădini, pentru ca următoarea dimineață să adoarmă în așteptatea lanțului ce aducea cu sine, la un moment dat, mâncarea.
Pe fetiță o vedea rar, iar ea nu-i înțelegea pe deplin coada ce se mișca fără oprire. Când se întâlneau, porneau unul lângă celălalt, peste ulițe și dealuri, peste văi ce păreau de pe alte tărâmuri, iar acum din alte lumi, coborau poteci ascunse până se așternea noaptea, iar greierii își începeau poveștile.
La țară înserarea e altfel, luminile din curțile oamenilor străbat frunzele de viță de vie apoiboabele de struguri, șiating asfaltul într-un punct pe care pașii fetiței și ai cățelului, în drumul lor de întoarcere, îl separau în forme nebănuite. În umbre colorate, ce țopăiau de jur împrejurul lor, ținându-se de mână. Depășită curtea dipăreau și ele, iar ei doi își continuau drumul în liniște și într-un întuneric plin de freamătul căruțelor și de mirosul văcuțelor ce nu știau nimic despre asfalt, dar știau atât de multe despre soarele ce s-a iubit cu iarba. Cât erau pământurile de întinse și ziua de lungă povesteau în tăcere. Întrebările ei atunci se nășteau, le întreba prin pașii ei, prin atingere, prin felul în care respira, prin felul în care îl mângâia, prin cum dansau umbrele corpului ei, prin cum pașii ascultau ce li se șoptea și apăsau pământul. Toate erau întrebările ei. Toate prindeau formă acum. Pentru Lăbuș nu exista nimic din toate astea, pentru el era drumul, fetița și bucuria. Exista momentul ăsta. Ce urma să vină, era binevenit. Nu întreba, nu se opunea, pășea alături de ea cu delicatețea unei ființe, care știa dincolo de ceea ce oamenii și-au propus vreodată să afle, și apoiuitase tot pentru a rămâne doar spațiu gol în care să circule liber iubirea. Fără să o cheme iubire. Era pură, fără nume și fără voce. Își lua uneori libertatea să se lase distras de un miros nou, oprindu-se să descopere istoria unui alt suflet, ascunsă într-un simțatât de misterios. Oare cum simte el atunci când miroase? Oare ce vede el când privește? Oare cum simte el atunci când iubește? O conducea pe fetiță acasă, privea ușacare se închidea, și pleca agale către viațalui. Ce a învățat-o el a fost să privească în ochii unei ființe dincolo de ochi, dincolo de corp. Să privească și să vadă infinitul acoperit de ani și ani de cuvinte, concepte, idei și păreri. De la el a învățat să privească infinitul prin ochi. Fără memorie, fără ziua de ieri, fără nimic din ceea ce praful păstrează înăuntrul lui. Ne place să credem că iubim mai mult, vă spun că nu știm să o facem. Ne place să credem că știm, nu știm nimic. De la ea, el a învățat despre mângâiere și despre blândețe. Le-a trăit ca și când odată cu ea și cu el au apărut în lumea asta. Și așa a și fost.
