Ceața dansa pe deasupra copacilor povestindu-le despre ce a fost și despre ce va fi pe pământul ăsta. Le povestea despre atunci când omul își ridică privirea îngreunată de umană suferință și privește cerul înalt, mândru, tăcut cum își arată tot ceea ce are de arătat în toată măreția și splendoarea lui. Le povestea despre ce a fost azi sau despre ceea ce ar fi putut să fie. Copacii știau puțin despre ce înseamnă suferința, dar erau curioși să afle. Ceața venea în vizită la prima oră a dimineții și începea să povestească vrute și nevrute. Copacii stăteau și ascultau, uneori se înclinau curioși, alteori se minunau, alteori chicoteau inocent. Dar sufletul omului cum e, draga mea, întreba o creangă. Seamănă cu noi? Sufletul omului atunci când se deschide, infinit. Atunci când nu are frică de durere poate să cuprindă absolut tot. Dar oamenii știu asta? Ridică vocea un copac înalt, ce ședea mai în spate.
Se întâmplă ceva cu ei, nici eu nu știu bine ce. Cred că uită. Uită despre cine sunt, uită de unde vin, uită despre tot. Uită că omul din fața lor sunt tot ei. Și e atât de simplu, dar atât de complicat. Și suferința despre care vorbești de unde vine ea? Ceața zâmbi, stătu câteva momente în tăcere și le răspunse. Tot ceea ce doare, dar absolut tot ceea ce doare vine din uitarea a ceea ce a fost. Uită că demult au fost supărați și acum cred că e de vină cel din fața lor, uită despre când i-a durut, iar acum cred că cel din fața lor poartă vina, uită despre furie, uită despre durere, uită despre tot. Eu nu înțeleg ce îndrugi tu acolo, se răsti o voce de copil. Era un copac firav, dar viteaz.
Uite, hai să îți spun o poveste, îi răspunse cu blândețe ceața. Fetița, care șezuse tot timpul în tăcere sub unul din copaci, se așeză mai bine ca să audă. Cândva, demult, sufletul unui copil cânta iubire. Purta în el memoria mamei și a tatălui, și a tot ceea ce fusese vreodată. Cânta iubire, spuneam, atât. Zi de zi, moment de moment. A continuat să cânte, dar se schimbase ceva în vocea lui. Ritmul era altul, pentru că purta în el acum ceea ce învățase despre iubire și nu iubirea pură, ceea ce învățase să fie și nu ceea ce e cu adevărat.
Eu nu înțeleg și pace, strâmbă din nas copăcelul.
Uite, și se întoarse către fetiță, dacă eu am să îți spun ție că te iubesc, dar am să țip la tine și am să te pedepsesc, pentru că nu ai făcut exact ceea ce eu vreau să faci, se întâmplă că eu, acum, nu te văd pe tine ci pe altcineva ce nu a respectat cândva ceea ce eu am crezut că merit, iar în fața ochilor mei să nu fie altceva decât ceața trecutului. Copacul râdea în hohote, în timp ce restul crângului privea nedumerit. Așadar tu ești de vină, spuseră ei în cor.
Adică oamenii trăiesc într-o poveste?
Tu spui că oamenii trăiesc într-un vis, spuse fetița.
Un vis profund, da, draga mea. Un vis în care joacă roluri. Iar rolurile dor, dragii mei. De acolo vine suferința. De acolo sufletul lor nu poate atinge imensitatea, pentru că e chircit într-un vis de demult. Acum, tu ești în fața mea, iar eu am puterea să văd că ceva mă doare. Până când nu îmi voi asuma că e toată a mea durerea și că cel din fața mea sunt eu și că în el mă văd pe mine cu tot ceea ce e ascuns înăuntrul meu, nu poate fi vorba despre imensitate. Nici despre iubire.
De unde știa ceața atâtea? De la apă. Apa din noi știe tot. Știe despre mine și știe despre tine înainte ca noi doi să știm. Știe când ne întâlnim și știe de ce. Ne leagă privirile într-o legătură ce trece peste mări, țări și timp și tot ce vrea este să readucă totul în iubirea neatinsă de gând sau de cuvânt.
Asta înseamnă că pe crengile mele sunt și lacrimile lor, șopti puiul de copac. Fetiță privi către el și zâmbi.
