Mergea pe străzi uitându-se-n sus. Privea printre clădiri acolo unde cerul se ascundea în petice când de albastru, când de alb. Își simțea umărul usturând de la atâta greutate, iar căldura durerii strângându-se când în umeri, când în piept. Inima bătea tare îndemându-i pașii să încetinească doar că ceva dinăuntru o împingea cu viteză înainte. Era durerea de demult, era supărarea de acum, era nevoia asta mare de a fi înțeleasă, ascultată și acceptată, era și faptul că nu mai înțelegea nimic din ceea ce crezuse că știa. Totul prinsese altă formă, alt contur, alt sens, greu de descifrat. Cel puțin acum, în aceste momente. Dar unde pui supărarea? Unde o depozitezi? În corp, în suflet? Alegi să o porți cu tine până la metrou și apoi o arunci la celălalt? Decizi că trebuie păstrată pentru că ai dreptul să o păstrezi? Pentru că ai dreptul să te simți nedreptățit. O faci să dureze câteva momente și apoi uiți de ea? În momente nebănuit de scurte, apar întrebări, răfuieli, supărări, certuri, ale tale cu tine, ale tale cu lumea, iar ele îți explică cât de just este să fii supărat. Explicații, înțelegeri, justificări, reproșuri, frici. Și te întrebi de unde vin ele? De unde se îmbulzesc așa fără să te întrebe? Încercări de a înțelege lucrurile altfel decât sunt ele. Unde trimți așchiile ce sar dintr-un copac ce nu se vrea a fi tăiat? Și cum e mai bine? Cu ele sau cu sufletul ușor? Cu sufletul ușor ar răspunde sufletul, cu supărarea ar țipa printre dinți o parte care nu știe despre suflet, dar știe despre durere. Unde conviețuiesc ele? De unde îți vorbesc și pe care să o asculți și mai ales cine să le asculte? Ahh, câte întrebări. Fetița își scutură părul, iar dinăuntrul lui căzu o dudă ce stătuse bine ascunsă printre bucle. Era albă, necoaptă, tânără și veselă. Fu o surpriză și pentru fetiță și pentru dudă. Erau amandouă mirate, duda pentru că nu se gândise niciun moment că sub părul creț mai e ceva, iar fetița pentru că nu-și putea imagina cum o dudă poate sta, în așa liniște, ascunsă în părul ei. Duda o privi în felul ei nemișcat. Fetița uită pentru un moment miliardele de întrebări ce îi traversau mintea și se opri fixând-o. Iubești? Ești? Oare cum ar fi dacă nu am mai simți supărare? Dacă ne-am lăsa moi așa cum s-a lăsat duda printre firele de păr și împreună și-au găsit un echilibru. Cum se face asta? De unde vine rezistența noastră în fața a orice. Până la urmă nici părul nu a invitat-o și nici ea nu s-a anunțat. S-au întâmplat una alteia și atât. Când știm că suntem cu adevărat bine? Când ne susținem supărarea sau când ne lăsăm moi? Când ne luăm în serios stările sau când trecem peste ele și dacă trecem peste ele cineva înăuntru se supără sau se bucură, moare sau învie? Fetița privea cerul, ploua cu soare, putea să vadă infinitul printre picături. Oare poți să simți infinitul și aici pe pământ? Oare în contact cu celălalt poți să fii precum aerul sau precum apa, lipsit de tine și totuși tu? Fetița călca prin bălți lăsând noroiul să îi acopere rochița, o parte din ea încă se mai scutura. O ustura umărul și îi ardea gâtul.
Aleg, își spuse ea, să nu știu nimic. Să privesc spre cer exact așa cum duda privea spre mine. Cu ochii mari prin care ai loc să te strecori și tu, pierzându-te pe tine și orice ai fi crezut vreodată că ești. Și să iubești.
