Uneori nu mai știu nimic. Pe de o parte ființa mea mi se destăinuie, moment de moment, îmi spune când sunt departe de ea, când plec și când mă întorc. Uneori uit că nu sunt singură și îmi amintesc doar atunci când mă aflu deja scufundată în îngrijorarea lucrului care s-ar putea întâmpla. Învățăm despre frică și uităm despre iubire. Alteori, uit și îmi reamintesc târziu, tristețea mă învăluise deja, iar eu eram una cu ea. Reamintirea e un dar, și există pentru că altfel ne-am scufunda în tot ceea ce omul a înțeles greșit.
Fetița urca dealul, iar respirația nu găsea pe unde să se strecoare mai repede. Când pe nas, când pe gură, râzându-și de ea. Își simțea inima, dar nu știa bine dacă bătea în pieptul ei sau dacă bătea înăuntrul omului de lângă ea. Să nu știi că inima e una singură, și să crezi că doar a ta doare. Să nu știi de ce doare și de unde vine durerea. Să nu îți simți pielea an după an, minut după minut, să nu știi cine ești și de unde vin toate emoțiile, care se foiesc prin stomac și apoi vor neapărat să rămână înăuntrul pieptului. Să nu înțelegi freamătul dinăuntrul tău, să nu îi știi începutul și nici ce ar putea să îi aducă liniștea. Să cauți neîncetat, să cauți, să cauți fără oprire și să nu știi ce. Pentru că ai uitat cum e să fii. Să nu știi cum e să simți cu adevărat sau de unde începe simțirea adevărată. Să cauți adevărul uitând să privești către flori, pentru că ele îl știu și ți-ar răspunde dacă ar putea să o facă pe limba ta. Dincolo de tot mai există ceva? Întreba fetița florile mici, pe care le întâlnea în cale.
Dincolo de tot ce ați construit, acolo e ceea ce cauți, îi șopteau copacii.
Mă însoțiți acolo? îi privi fetița pe toți. O să rugăm vântul să îți sufle ușor în spate și să îți deschidă drumul, îi șoptiră florile.
Am să știu oare să simt vântul?
Ca să îi simți suflul îți trebuie să schimbi felul în care te uiți la tine, prin interior. Ca să simți cum îți vorbește trebuie să înveți să asculți cu o ureche ascunsă. Ai rătăcit drumul către ea atunci când plânsul sfâșietor a durut prea tare, iar dacă vrei să o regăsești trebuie să asculți cum îți șoptesc păsările. Pentru că ele nu îți vorbesc ție, vorbesc inimii, iar ea le va recunoaște. Secretul inimii este că aude cum cântă aerul, iar sub aerul pe care îl respirăm mai e ceva. Ceva ce nu poate fi văzut, auzit sau simțit decât dacă rămâi fără piele și te faci una cu totul. Fetița făcu ochii mari, scufundată în emoțiile ei, vorbele florilor nu pătrundeau toate. Le auzea, dar nu le recunoștea. Ca să îți reamintești cuvintele florilor îți trebuie niște timp, ele le șoptesc, ajung la tine, îți intră prin piele și odată ajunse înăuntru își caută locul. Le trebuie niște vreme făcută din nori, ca să se reașeze și să își creeze calea de curgere, iar într-o bună zi începi să le știi, începi să le înțelegi. Fetița ar fi vrut să le știe pe toate doar că nu te lasă. Îți trebuie un timp, pe care nu îl hotărăști tu, să te pregătești și un timp să înțelegi ceea ce tu credeai că ai înțeles. Ca să înțelegi trebuie să le lași la decantat, fără să te mai preocupi de nimic. Îți trebuie timp să cureți locul pentru ca ceea ce ajunge la tine să nu mai fie îmbibat decât cu rouă. Orice altceva îi răsucește sensul, iar el nu e decât unul. Știut de toți. Pentru că altfel cum s-ar înțelege toate florile de pe fața pământului și toți copacii de pretutindeni, și tot așa și păsările, cum s-ar înțelege cu noi? Poate numai dacă ar fi un singur adevăr. Unul singur.
