Fetița mergea cu capul prin ceață, iar umezeala i se așeza în păr. Fără reguli sau cuvinte inutile. Cu o ușurime a copilului ce știe să zâmbească cu ochii prin care dacă te uiți, vei vedea tot. Pentru că înăuntrul lui este totul și nimic, în forma perfectă. Gândurile îi alergau prin minte precum caii nărăvași, nu mai fuseseră demult așa de nedomolit. Te pregătești, dar nu ai cum să știi ce urmează, te pregătești ca să fii pregătit. Și atât. Pentru că cea mai prețioasă experiență este interacțiunea umană. De acolo iei, de acolo dai, de acolo înveți. Plutești prin spațiu, atingând pământul și înveți moment de moment să îți accepți ceea ce te face pe tine să fii tu. Cu multă supărare la început, apoi, pe măsură ce timpul se face nevăzut, începi să te privești cu mai multă blândețe. Începi să vezi limpede, dar nu îndeajuns de limpede încă. Începi să te observi, dar tot fără să știi că faci și că nu vezi. Fără să știi că ceea ce spui sau respiri e un cerc pe care îl învârți și îl tot învârți în jurul spațiului în care îți întinzi brațele. Iar într-o bună zi ți se cere să simți exact călcâiul pe care îl așezi pe pământ și numai apoi să ridici brațul. Și se cere să te aduni în corp și să-i oferi toată atenția ta. Dar tu ai alergat pe drumuri pline de nisip și te-ai bucurat de soare și de struguri ce îți explodează în corp cu tot dulcele dinăuntrul lor adunat în luni și luni de aparentă, imperceptibilă liniște ce freamătă a viață. Cum ai putea să te aduni în altceva? Fetița își strânse haina aproape de piele, șoptindu-i vântului că îl simte, iar el zâmbind o sărută pe obraz. Suntem precum solzii aurii ce strălucesc prin copaci. Infinite fațete ce luminează mereu diferit, mereu altfel, mereu îndemnați către calea noastră. Suntem surzi și suntem orbi, închidem ochii și îi deschidem exact pe dos, exact acolo unde toate se termină pentru că noi le-am construit. Fetița închise ochii și îi deschise înăuntru. Ce minune, ce minune se simte totul. Corpul ei era acoperit de ceața din jur, dar înăuntru soarele dogorea. Nu știa nici ea și nici prietenul ei părul ce căutau. Căutau absolutul sau nu căutau nimic. Ce vă povestesc eu acum, dacă ascultai atent, se auzea în bătăile inimii ei. Alergase fără gânduri, fără să știe, fără să ia seama, iar acum venise timpul să se adune înăuntru. Pentru scurt timp, pentru a putea înțelege și latura asta a ființei ei. Pentru a putea să simți susurul sevei ce urcă prin copac, tremurul pământului atunci când îl atingi. Să știi cum aude o floare picătura ce îi acoperă polenul, să vezi ochi ce nu au în ei decât pură înocență, să asculți cuvintele nerostite ale oamenilor. Pentru toate astea vine o vreme când trebuie să îți simți călcâiul și apoi degetele ce ating pământul și doar în ordinea asta. Și doar atunci să poți ridica brațul. Doar atunci, altfel toate se vor întâmpla fără voia ta. Apoi renunți și la asta și rămâi gol, exact așa cum ai venit.
