Ziua începuse cu soare. Un soare de sfârșit de toamnă și început de iarnă, cald din interior, rece de afară. Fetița deschise ochii și privi soarele ce îi pătrunse prin piele, adânc în ființa ei. Era ea și soarele. Atât. Iubea liniștea și iubea iubirea. Iubirea fără nimic adăugat. Sufletul ei era lent, regulat și fericit. Apoi, se auzi o voce și inima cea mica începu să bată cu putere. Inimioara ei își avea propriul ritm, doar că nu știa fetița că inima ei are o poveste și că ce vine din afară e povestea altcuiva. Le confunda. Și era așa de mii de ani. A continuat să bată cu putere ani, calculați în timpul de aici, doar că nu era ritmul ei, iar ea undeva în interiorul ei știa asta. Erau în disonanță – inima ei cu lumea de afară. Călătoreau pe ritmuri diferite. Dacă își oprea respirația și făcea des jocul asta, pieptul statea să expodeze. Ce e asta, se întreba ea cu mirare. De ce e în mine?
Am să vă spun vouă la ureche (o să afle și ea, dar la timpul potrivit) – era cel ce o anunța că nu era ea. Era ceea ce inima hotărâse să facă, să bată cu atâta putere pentru ca într-o bună zi fetița să audă și să descopere cine e ea. Era clopoțelul ei de trezire. Și o făcuse cu atâta iubire, a continuat să bată cu putere toți anii ăștia, obosindu-se, epuizându-se, pentru că știa bine că într-o zi fetița o să o audă. Și în secunda în care o va fi auzit se va putea în sfârșit odihni în liniștea universului.
