Îți spun așa, copilă, pînă când nu ai să simți iubirea înăuntrul tău nu am să te las. Am să te urmăresc oriunde și am să te necăjesc ori de câte ori voi avea ocazia, pentru că trebuie să înveți despre iubire. Pentru asta ai venit aici, asta ai vrut să afli și asta ești. Fetița alerga peste dealuri cu tălpile desculțe, lăsând soarele să o acopere așa cum își dorea el. Așa cum își dorea el… Și e cel mai greu să permitem soarelui să fie, pentru că fugim din calea razelor ce nu te pot mângia decât acum. Fugim acolo unde știm că e bine sau că nu e bine, că e just sau nu e just, că e pe măsură sau nu e pe măsură. Nu știm să ne oferim pe noi cu tot ceea ce suntem. Dar oare când ne dăm seama de asta? Când simțim pentru prima oară să ne abandonăm? Și ce are a face asta cu iubirea? Și ce înseamnă să iubești, și ce înseamnă să te abandonezi. Putem oare înțelege noi oamenii concepte fără să le fi trăit? Fără să ne fi întrebat? Pentru că a trăi înseamnă a simți, iar simțirea te invită pe tine să știi. Iar a ști este doar adevărul tău, nu are cum să fie o poveste șoptită orcui. Se naște și se transformă înăuntrul tău până când ai să te dumirești. Fetița făcea poțiuni magice, amesteca pământ cu apă și cu frunze de viță de vie, punea și puțin praf negru ce se scurgea din lalele, petale zburate de vânt ce încă nu fuseseră înghițite de pământ, sufla de două ori deasupra ei și apoi se ungea pe față cu crema asta miraculosă. Umbla așa cât era ziua de lungă convinsă fiind că îi dădea puteri magice și chiar așa era. Avea puterea de a transforma orice atingea în frumos, pentru că însuflețea. Nu știa atunci că nu era nevoie să-și deseneze fața, dar tocmai desenul a învățat-o despre ce înseamnă să crezi în tine și în puterea pe care o ai. Să crezi în ceea ce țesuturile tale te vor învăța despre iubire și să le lași să se amestece între ele, moment de moment, să se transforme, să prindă noi forme, să se curețe, să se limpezească de tot ceea ce nu ești tu, să ții minte că nu există altceva decât iubire până când, la un moment dar, se va așterne liniștea. Liniștea soarelui ce te cuprinde fără să te întrebe dacă vrei, liniștea aerului care pătrunde în fiecare colțișor al ființei tale fără să întrebe vreodată dacă are voie, liniștea vântului care îți cântă prin păr cu siguranța iubirii, care nu cere vreodată permisiunea să sufle. Așa trebuie să se simtă iubirea și așa trebuie să se simtă atunci când îți lași sufletul în mâinile momentului. Asta trebuie să fie magia din care suntem făcuți, pe care fetitița a învățat-o amestecând pământul cu degetele. Orice am face și oriunde ne-am îndrepta nu o să ne lase niciodată să nu iubim, din interior către afară și niciodată altfel. Pentru că așa e și soarele, iar dacă nu facem întocmai, magia de dinăuntru nu se poate întâmpla. Și oprim una dintre cele mai frumoase călătorii pe care omul a ales să o facă, venirea pe pământul umed și puternic, cu picioarele goale și soarele ce pulsează înăuntrul venelor.