Iar când a deschis ochii ceva se schimbase. Ce? De unde? Cum? Cine? Și totuși era altfel. Teama de a alerga mereu peste câmpuri, de a nu știi unde alergi se strecurase undeva și dispăruse. Cel puțin acum. De câte ori se întâlnea cu vântul uita. Uita totul și tot ceea ce crezuse trecut se întorcea cu un clocot pe care nu îl putea opri. Era vântul, cel care vine iarna, cel ce călătorește furios ca să se răzbune pe oamenii, care își uită viața. Așteaptă ani și ani ca să le poată sulfa inima afară din piept. Pentru că nu iartă niciodată. Călătorește peste munți și peste dealuri, spulbera totul în calea lui ca să ajungă în câteva momente aici, exact în inima fetiței. Venise timpul ei. Totul înăuntru era spulberat, tăiat, smuls. Sufla cu atâta forță încât împrăștia înlăuntrul ei furia de a fi ascultată, văzută, dorită, iubită, de ea. Și cum să faci să te pui cu vântul, nu vorbește cu tine, face doar ceea ce are de făcut. Smulge fără milă, dispare și lasă în urma lui o voce, supărată, băgați de seamă, că l-a lăsat să intre. Vocea. Supărată că ușa spre sufletul fetiței era deschisă. În fața vântului supărarea asta și-ar fi pierdut capul doar că a știut să se pitească bine. Și apoi începe cu întrebările. Și cine a lăsat-o deschisă, dar cine și-a permis, si de ce ar fi făcut-o. Fetița asista la văicărelile vocii , de multe ori, neputincioasă, ar fi vrut să fugă în căsuța ei din copac și de acolo să nu mai știe nimic. Adierea aerului, cu parfum de narcise în el, o făcea să se simtă acasă. Se rușina apoi că îi dăduse vântului voie să vină. Pentru că ea îi lăsase ușa deschisă, ea îl căutase, ea și-l dorise. O atrăgea ceva la el. Știuse asta mereu. Forța, pasiunea, siguranța a ceea ce ea ar fi putut fi. Îi amintea de ceva ce târziu va afla că oamenii cheamă pasiune, dar nu știa să o cheme pe nume. Atunci era doar un fior ce îi traversa corpul, mult prea firav ca să fie luat în seamă. Dar atât de atât de adânc înăuntrul ei. Atunci când se trezește la viață în ființa unui om nu știi despre el, nu îl poți atinge pentru că e parte din țesuturile tale, se ascunde și se face nevăzut și neștiut. Rămâne ascuns acolo până nu afli cine ești. Și îi simți prezența ca pe un gol, pentru că nu îl lași să trăiască, să răsufle, să urle. Până când, într-o bună zi, se arată ca și când nimic nu ar fi fost, și îți șoptește la ureche, am fost mereu aici. Nu m-ai știut?
Cu furia învățată de la vânt, fetița îl privi în ochi și îi spuse, dacă eu am venit aici pe pământ ca să trăiesc, dacă viața asta există așa cum o simt eu acum atunci vreau să fiu ca vântul. Vreau să semăn cu el, pentru că vântul m-a învățat despre furia de a trăi cu pasiune, despre furia de a căuta ceea ce îți face inima să doară, despre furia cu care traversezi timpul și îl faci să dispară doar că să îți simți sângele cum pulsează prin vene. Ceea ce stătuse ascuns în ea de secole văzuse în sfârșit lumina. În drumul lui de întoarcere vântul o auzi, se opri, privi pe sub gene, zâmbi satisfăcut și plecă mai departe. Pasiunea lui era dincolo de ceea ce noi oamenii putem înțelege, cuvintele pentru el nu există, nu există nici viața așa cum o vedem noi, nu există nimic. Doar forța cu care spulberă un piept, intră prin carne și sânge fără să-i pese de durere, pentru că ea nu există. Există doar ceea ce poți să simți dincolo de asta atunci când știi cine ești.
