A devenit un curent “cerebral”, un raţionalism ideologic să scapi de povara iubirii de ţară sau chiar de mamă. A-ţi iubi ţara este o slăbiciune dezgustătoare. Dacă ţara este nemernică si mama o beţivă nedemnă de iubirea noastră!?! România e altfel pentru că nu mai are motive în a se iubi pe sine ca naţiune. Nu are motive, raţional vorbind. Astăzi, patriotic este să fii corect: să-ţi plătești taxele la timp, să lupţi pentru justiţie sau pentru afimarea universală si narcisică a dezlănţuitei tale personalităţi pe care ţara nu o merită, un sistem ticăloșit de facto, condus de niste neisprăviţi ajunși acolo din… lipsa de patriotism a altora.

Ce mai e astăzi iubirea de ţară și la ce folosește ea!?! Sună ca dracu! E ceva a la Vlahuţă, un romantism poporanist demn de vulgata din faţa bisericiii neamului prost.

“A renunţa la românism înseamnă, pentru noi românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte” – scria Mircea Eliade ca “prostu-n păpușoi”.

Un alt “dobitoc” naţional delira astfel: “Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară” – Mihai Eminescu, Timpul, (V) 1880, 22 iulie.

Este o modă intelectualist-globalistă să-i injuri pe patrioţi și pe cei credincioși. Adică fix pe cei care au făcut ca naţiunea română să fie posibilă și ţara să existe. Pașoptiștii, cea mai importantă și eficientă generaţie de la baza modernizării și înfiinţării statului naţional, ar părea astăzi niste ridicoli nedemni de valorile europene și “neuroatlantice” cu fumurile lor burghezo-patriotarde și, probabil, numai educaţia de joasă extracţie colaboraţionistă a lui Vadim Tudor i-ar fi impiedicat să se-nscrie în Partidul România Mare.

Acum este hipsterște și cool sa fii un “highly disillusioned“.

Un profesor american spunea că dacă, la limită, ar avea de ales între a-și trăda cel mai bun prieten sau ţara, și-ar trăda ţara fără ezitare. Raţional vorbind, are dreptate: ţara se mai descurcă si cu trădarea ta, că-i mare, dar prietenul tău, nu.

E adevărat, totul a început cu naţional comunismul care ne-a lecuit de munca patriotică, de curăţat știuleţi la munci agricole, de cântat ţara “la minut”. Tâmpiţelul patriotism de clasa a IV-a pe care comuniștii l-au cultivat până la promiscuitate în filmografia naţională. La școală sau pe stradă ne-au lecuit definitiv si irefutabil de responsabilitatea asta milităroasă și stupidă a patriotismului. Așa si patriotismul este una cu naţionalismul. Trăim niște vremuri în care a fi patriot a devenit nu numai periculos, nu numai “roșu” și caraghios, dar și de autentic prost gust intelectual. Este un obicei prost, vetust și antioccidental.

Prin patriotism se definește însă legătura emoțională față de o țară și de o națiune din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură. Pe lângă legătura emoțională, cuvântul patriotism definește și o atitudine civică faţă de comunitate. A-ţi iubi ţara înseamnă a-ţi iubi semenii în solidar. Patriotismul defineşte dragostea şi ataşamentul faţă de patrie cu tot ce presupune acest sentiment; casa, băştina, perimetrul geografic, simbolurile naţionale, legile ţării şi tot ceea ce aparţine organic patriei. Este ceea ce anticii defineau prin jus soli, adică dreptul pământean, consacrat istoric, pe care o colectivitate naţională îl are ca un dat natural.

Nu poţi să-ţi imaginezi însă o patrie sănătoasă, cu proiect de ţară, în care toţi se ceartă cu toţi și nimeni nu colaborează cu nimeni, instituţii sau oameni.

Bunăoară, suntem noi românii patrioţi sau nu !?! Sau, de fapt, suntem cei mai puţin patrioţi dintre toţi strămoșii noștri și poate decât europenii noștri !!? Iar dacă nu noi suntem patrioţi români, atunci cine !?! Partenerii noștri strategici ? Vecinii? Soros ?