„OK Google, play Maria Tănase!”
„Sure! Here’s Mariah Tuhnyse on Spotify!”
Asta-i conversația pe care o port cu telefonul, de la volan, apropiindu-mă de Slatina, pe drumul înspre al doilea festival Film în Sat de anul acesta, la Cernătești, județul Dolj. Este prima oară când străbat cu adevărat Oltenia și mă simt cumva ciudat că vin dinspre București, eu fiind orădean. Adică mi-a luat o viață de om și o apropiere treptată de capitală ca să îmi creez o ocazie de a veni prin părțile astea? S-ar fi cuvenit să fi ajuns pe-aici și dinspre Ardeal, mă simt stereotipic, un exemplu ambulant de fudulie inter-regională cam absurdă, care de-abia mai e tolerabilă în bancuri cu ardeleni, olteni și moldoveni, darămite în decizii de viață. E ok, mai bine mai târziu decât niciodată.
Mi s-a recomandat apăsat să trec pe la ”Atletul Albanez”, la Slatina, pentru cea mai bună bragă din țară. Ador băutura asta, chit că singura ocazie de-a o savura care mi s-a arătat până acum a fost grație unui prieten din Severin care mai aducea câte-un flacon de doi litri când revenea de-acasă pe la Cluj. Slatina este fermecătoare, cu străzile sale pietruite și clădirile sale cochete, chiar dacă multe dintre ele sunt lăsate de izbeliște. Parchez și mă dezmorțesc plimbându-mă până la colțul cu afacerea despre care am aflat că dăinuie acolo de vreo 300 de ani. Au de vânzare bragă, citronadă, oranjadă în ediție limitată și înghețată de cătină! N-am mai văzut în veci așa ceva, e musai să încerc. Îmi primesc cornetul și abia apoi îmi trece prin cap să întreb dacă pot plăti cu cardul. Nu pot. Dar este un bancomat prin preajmă. Scot niște bănuți, dau să mă întorc la stabiliment când sunt strigat de două fete și lătrat de un cățel, stăduindu-se cu toții să ajute un cetățean căzut pe jos, un bătrânel simpatic și slăbănog care e amețit și nu prea se poate ține pe picioare. Îl ridicăm, îl sprijinim, îl ducem până la intrarea în blocul său, la doi pași, chiar unde parcasem eu. Îl ajut să urce până la etajul patru, observă că sunt cam fiert de căldură și de efort, face o remarcă despre gabaritul meu, eu îmi mușc limba și îmi folosesc sus-numitul gabarit ca să îl sprijin în fața ușii, ne dăm mâinile ca niște francmasoni și ne despărțim prieteni la cataramă. Revin la „Atletul Albanez” simțindu-mă sătul de atletism prin soare, dar bucuros de braga rece și de oranjada pe care le iau cu mine. Încă nici n-am ajuns la Film în Sat și deja mă simt personaj într-o adevărată aventură.
Conduc printre dealuri pitorești, pline cu floarea soarelui și mi se taie răsuflarea când ajung în sat și văd Cula Cernăteștilor înălțându-se, albă și nobilă, proaspăt restaurată. Abia aștept să o pot vizita, în a doua zi de festival, fiindcă acolo sunt găzduite aproape toate atelierele creative programate. Dar deocamdată mă iau după indicatoarele generoase cu Film în Sat și ajung la stadion, unde ecranul este deja umflat, scena este pregătită, în jurul camioanelor cu bunătăți, băuturi și ronțăieli se zbenguie copii și un grup mare de voluntari gestionează brățări galben-neon și înșiră sutele de scaune, așteptând deschiderea festivalului.
Chiar la intrare, adunați în jurul unei mese de la umbră, taraful lui Caliu, cu maestrul în frunte, iau masa de prânz. Tocmai și-au terminat proba de sunet. Cum vom afla cu toții de la Cuzin în câteva ore, au renunțat la două nunți ca să vină la Film în Sat la Cernătești. Chiar fără să știm asta și tot ne simțim privilegiați, Taraf de Caliu fac un spectacol formidabil. Maestrul se lansează într-o interpretare a dansurilor românești ale lui Béla Bartók á la Clejani, de ajunge să îmi răsune unul din ele în urechi jumătate din a doua zi, de cum mă trezesc și până după amiază.
Stadionul este plin de oameni, la una dintre margini sfârâie grătarele cu toate bunătățile imaginabile, inclusiv hamsii proaspete, Cuzin face baie de mulțime și înserarea se simte ca o îmbrățișare. Ne adunăm cu toții în fața ecranului, unde proiecția începe cu un scurt-metraj simpatic intitulat „Fabulosul destin al lui Toma Cuzin”, o parodie obraznică a stilului lui Wes Anderson și a filmului „Amélie”, cu un ton mucalit, în perfectă rezonanță cu atmosfera experienței mele de festival de până acum. E un amuse-bouche grozav, urmat îndeaproape de lungmetrajul serii – „Complet necunoscuți”, în regia lui Octavian Strunilă, o comedie cu o premisă atât de „trasă de păr” încât mi-o pot imagina virând înspre horror în orice moment: în timpul unei cine, șapte prieteni se angajează să citească orice mesaje primesc pe telefon cu voce tare și să-și poarte toate conversațiile pe difuzor. Scenariul conduce evenimentele înspre puncte culminante care combină bine drama și comedia absurdului, iar actorii dau impresia că le-au plăcut rolurile lor. Publicul râde în hohote, la un moment dat se apropie un polițist de mine ca să mă întrebe din nou cum se numește filmul, și-ar dori să-l vadă și cu familia, îi place mult și nu prea se poate concentra la el, e în misiune. Îi spun, e și pe Netflix, apropo, îl puteți vedea și acasă, deși experiența Film în Sat n-are cum să vină prin streaming.
Cu toată răcoarea lăsată, rămân cam o sută de persoane pentru petrecerea post-proiecție a lui DJ Vasile, care este în mare formă, mixând niște piese infecțioase și țesând o atmosferă aproape de show de stand-up, cu toate inserțiile sale de replici care mai de care mai obraznice și mai amuzante. Stau ce stau, dar începe să mă cuprindă oboseala și încă nu mi-am întins cortul, așa că merg în prospecție după un colțișor potrivit. Îl găsesc într-un pâlc de copaci din apropiere, în spatele unor stupi părăsiți. Pământul este drept, salteaua gonflabilă ține aerul de minune, cortul se ridică în doi timpi și trei mișcări la lumina farurilor mașinii, iar mie nici nu-mi vine să cred cât de repede adorm.
A doua zi mă trezesc cu Bartók/Caliu în cap, un câine mi se uită și-n suflet în timp ce încerc să mă schimb și constat că am dat-o în bară cu dușul de camping pe care mi l-am luat pe fugă – nu e duș, e doar o pungă de zece litri pentru apă de băut. Eh, nu se încălzește atât de bine la soare, dar nu strică puțină apă rece după o zi atât de înfierbântată. Mă dezmeticesc cât de bine se poate fără o cafea și pornesc înspre stadion, cu gândul să merg la Cula Cernăteștilor. Mă oprește din drum un nou prieten, mare pasionat de călătorii îndelungate cu mașina prin sălbăticiile planetei. Stăm de vorbă o jumătate de oră și îmi dă el cafea, bună să-i fie inima! Ajung în cele din urmă la Culă, unde s-au adunat deja câteva zeci de copii în așteptarea atelierului de broderie ținut de Cristina „Cuzina” Toma, iar Grig improvizează la chitară electrică, în umbra unui nuc. În curte stă întinsă o masă împărătească, parte din activarea unui sponsor din Craiova, organizator de nunți. O admir de pe balconul de lemn al clădirii, după ce vizitez și restul încăperilor, restaurate și transformate într-un muzeu de ți-e mai mare dragul. De-a lungul dimineții tot vin grupuri de vizitatori, doamna care ține turul ghidat este în mare formă, iar copiii se împart și ei în două – unii care brodează cu spor, iar alții care iau parte la un mic atelier de actorie. E grozav să vezi atâția tineri forfotind, Film în Sat are peste treizeci de voluntari la Cernătești, iar mulți dintre ei trec pe la Culă să mai învârtă câte un puști prin aer, să se mai răcorească la umbră, să mai bată mingea, printre sarcinile lor din festival.
După amiază revin la stadion, unde MATZE și DJ Vasile se distrează de minune amestecând între ele piese de dans și clipuri video pe un mare ecran LED, vizavi de scenă. Este foarte cald, vreme de siesta, eu unul mă simt mai prăjit ca o hamsie. În principiu, e atelier de sunete și zgomote digitale, dar pe așa caniculă nu prea se adună copii, așa că în schimb, cei doi fac un super show pentru voluntarii și restul oamenilor din perimetru. Urmează și un calup de scurt-metraje românești, în jurul căruia se strânge un grup tot mai mare de curioși. Stăm de vorbă, povestim verzi și uscate, atmosfera este foarte prietenească și plină de entuziasm pentru restul evenimentelor zilei, mai ales că trupa care face o probă de sunet alături trimite înspre noi niște acorduri uimitoare.
Este vorba despre proiectul „Meditații Lăutărești”, al lui Damian Drăghici, care adună o mulțime uriașă, undeva pe la două mii de oameni, chiar pe la apusul soarelui. Muzica este un melanj minunat între jazz și tradițiile lăutărești, cu o secțiune ritmică și un pianist de un rafinament formidabil, jucându-se cu ritmuri și cu acorduri elaborate, în timp ce Pancirel Constandache la trompetă și Mugur Borcea la vioară se întrec în solouri înfocate și fanteziste. Aportul vocal lui Damian Drăghici este impecabil, iar spre sfârșit scoate și naiul, lăsându-ne pe toți gură-cască. Unul dintre cele mai complexe și fermecătoare concerte pe care le-am văzut în ultimii ani, acest proiect este o dovadă în plus, de parcă mai era nevoie de vreuna, că muzica lăutărească se pretează la amestecuri alchimice de o vigoare uluitoare, capabile să iște adevărate pasiuni, indiferent dacă ești familiarizat cu ea sau nu. Publicul aplaudă în delir, cere bis după bis, iar apoi se adună să-și facă poze cu maestrul, lângă scenă. Arareori mi-a fost dat să văd o asemenea atmosferă deschisă între artiști și mulțime, iar sentimentul este grozav, festivalul se simte ca o mare familie, stil încurajat pe deplin și de Cuzin, care tot apare și dispare din nou de pe scenă, ca un spiriduș, vorbind, mulțumind, bătând la tobe, glumind, premiind voluntarii, stârnind mulțimea și suflând aer în pânzele festivalului din nou și din nou.
Începe și proiecția de lung-metraj, este filmul „Visul”, despre care am scris și în jurnalul ediției de la Rășinari. Vlad Logigan și Magda Catone răspund la câteva întrebări într-un Q&A ad-hoc scurt și simpatic, iar apoi Cuzin îl asmute din nou pe DJ Vasile asupra mulțimii și, chiar dacă e trecut bine de miezul nopții, petrecerea se întinde pe îndelete – voluntarii abia așteptau să se rupă în figuri, iar setul le dă toate ocaziile, plimbându-ne pe toți prin unele dintre cele mai tari piese de dans din ultimii treizeci de ani, amestecate la mare artă. Din fața cortului, dealurile răsună, luminile scenei arată ca niște semnale trimise stelelor cu extratereștrii lor cu tot, iar DJ Vasile închide cea de-a doua zi de festival cu o variantă a imnului național, jazzificat de un chitarist demențial, trebuie să țin minte să caut piesa, dar numai după somn.
Ultima zi începe cu activitate febrilă – pe de o parte mă rotisez eu la soare adunând cortul și încărcând mașina, pe de alta, echipa tehnică adună toate echipamentele de pe stadion, scena, ecranul, frigiderele și câte și mai câte. Din fericire, la Culă e destul de multă umbră, în timp ce o nouă grămadă de copii participă la un atelier de pictură și unul de actorie. Ambele ies minunate, zău așa, se vede limpede că e mult talent latent la Cernătești și chiar dacă nu particip activ la aceste ateliere, îmi place să le văd desfășurându-se cu atât succes în fiecare sat. Îmi sună din nou în minte cuvintele lui Cuzin despre cum Film în Sat e pentru acești copii, chiar dacă efectele s-ar putea să se vadă abia peste zece ani. Nu degeaba au cultura și agricultura atâtea litere și concepte în comun…
Cu meditațiile acestea în cap, lăutărești sau altminteri, pornesc înspre Brașov fără să mai aștept spectacolul de teatru programat pentru seară – este tot „Emigranți”, ca la Rășinari, dar e în școala din Cernătești, un spațiu mult mai mic, din care nu-mi doresc să fur locul altcuiva. Plus că mă paște cale lungă și frumoasă, prin Câmpulung și culoarul Rucăr-Bran, pe unde n-am mai fost nicicând. Dar asta e o poveste pentru alt jurnal.
Text de Mircea Laslo.
