Vreau să mă bag și eu în seamă puțin pe tema asta, rostogolită destul de mult în rețelele de social media, cum că e meh să mergi în vacanță în Grecia. Înțeleg resortul care împinge hipsteru’ să fugă de turmă (de-aia mi-am luat casa la țară, departe rău de București); înțeleg și mă amuz la glumele celor care dau ultimatum celor fix 14 persoane din listă care nu au postat încă poze din Grecia; ”șărakilor, mai aveți timp până pe 31 iulie, după aceea vă dau unfollow”.

Și da, Thassos a devenit ultra mainstream pentru că îi atrage acum și pe românii care nu prea știu bine limbile străine, nu prea au spiritul aventurii dar au prins curaj să calce pe urmele celor ce bat drumurile către Grecia încă de pe vremea când nu treceai de Sofia în mai puțin de 2 ore (îmi amintesc coada nesfârșită de la semaforul acela unde drumul către mare făcea stânga – erai norocos dacă scăpai în 30 min). Acum Sofia e undeva pe stânga, o vezi de pe autostradă, o străbați în max 20 minute, și de acolo e autostradă până la destinație (cam orice destinație ai alege din Grecia). Cumva e normal să se formeze acest mainstream, chiar dacă e mai rezonabil să zbori 2-3 ore și să închiriezi o mașină oriunde altundeva astfel încât să vezi și alte meleaguri.

Treaba e că Grecia e unică; între Maldive și Bermuda probabil că nu vei face diferența (aceeași apă turcoaz și nisip alb și cam atât), însă Grecia e mult mai mult decât o plajă decentă, cu apă curată și fructe de mare ieftine. E leagănul civilizației vestice, poți vizita nenumărate site-uri care te arunca în timp cu mii de ani (eu i-am dus pe copii într-un parc tematic dedicat pribegiei lui Ulise / Odyseus și le-a plăcut maxim) însă nu e cazul să dezvolt aici ce poți face în Grecia în afară de baie și dezmăț gastro (by the way, într-un top al preferințelor realizat de Taste Atlas, bucătăria greacă a obținut un loc doi, în spatele celei din Italia, iar chef-ul Gordon Ramsay, plătit sau nu, afirma chiar că o vede pe primul loc). O singură mentiune am, pentru cei ce călătoresc spre Marea Ionică: nu ratați o oprire în Metsovo, orașul în care te poți conversa în limba aromână, cu locuitorii ce își spun vlahi.

Revenind la hateri, aș spune că ar fi probabil la fel de vocali dacă s-ar crea un trend pe Dubai pe fondul unor zboruri foarte ieftine, să zicem. Adevărul e că nu Grecia îi deranjează, ci faptul că își petrec vacanța alături de un milion de români. Pe mine nu mă deranjează, așa că am condus vara asta direct până în Parga în mai puțin de 13 ore (e mult, dar se uită repede; când voi fi milionar voi zbura elegant, cu copii și eventual și bona, voi închiria decapotabile și voi face aceleași lucruri pe care le fac și acum, fără să risipesc 13 prețioase ore din viață – care devine cu atât mai prețioasă cu cât mai multe milioane ai prin conturi)

Sunt multe vedete care aleg să zboare mii de kilometri ca să se bucure de o vacanță în Grecia; pagina de FB Greek Getaway proudly presented pe Elon Musk, Magic Johnson, Samuel Jackson, Nicole Scherzinger, Sarah Jessica Parker și mulți alții fericiți că sunt acolo și nu în altă parte. Ultima chiar declara: “I really really really love Greece, I love the food so much I think about it. I dream about it. I find restaurants in Queens just so I can pretend I’m in Greece. I love the horta, fava, lamb, the Greek salad, the proper Greek salad not the malarkey we have here. I love the people, the blue sea, the white domes, I love the Aegean.”

Și acum, că am lămurit cât de mult ne pasă de hateri, să vă zic un motiv pentru care eu aș merge an de an în Grecia: vinurile lor zboară muuuult sub radar! Sunt trei țări care produc vin de top dar care nu au încă un brand precum Franța, Italia și chiar Germania și nu pot cere acel preț care să înglobeze o marjă premium: Grecia, Portugalia și Africa de Sud. Probabil niște economii mai puternice le-ar fi ajutat să facă saltul la nivelul jucătorilor adevărați, care cer câteva sute de dolari pe o singură sticlă de vin (deja pe la 20 – 30 dolari costurile de producție sunt acoperite pe deplin, restul până la prețul de vânzare fiind marjă de profit pe care numai un brand renumit o poate obține).

În aceste țări putem spune că what you see is what you get, însă potențialul lor cred că este fantastic; cred că niște sticle de Santorini puse deoparte își vor tripla lejer valoarea peste ani, la fel și Xinomavro din Naoussa, Macedonia. Însă noi bem, nu facem fond de pensii wine-based, așa că le ținem câțiva ani să ajungă la maturitate și le băgăm în degustări cu prietenii, în care încercăm să asociem cele mai potrivite preparate culinare.

Chiar în ziua precedentă plecării în vacanță am făcut o astfel de degustare, numita mai în glumă mai în serios, Congresul de la Iepurești, ajuns deja la a treia ediție, în care aruncăm artileria grea în materie de carne și vin.

Domnul doctor care a inițiat congresul și îl și găzduiește este pasionat și de vânătoare, pe lângă gastronomie, așa că a făcut un tur de forță, preparând următoarele bunătățuri:

Tartine cu icre roșii și pâine de casă

Platouri cu brânzeturi și charcuterie (căprior, pancetta, prosciutto)

Unt rosu

Salată de vinete

Confit de rață și fazan

Cartofi cu scrumbie afumată

Ciuperci cu branză tare grecească și afine

Scrumbie cu varză

Gâscă cu varză și cartofi noi la cuptor

Cotlete marinate de ied pe plită

Rulada de bibilică și rață la cuptor cu piure de castane

Sarmale fierte în dovleac

Porchetta (home made, așa cum am văzut în vizita de lucru din Italia, din 2020)

Vită “Spider” pe plită

Cheesecake

Pară poșată

Fără pretenții de fine dining, cel puțin nu pe partea de servire sau mise en place, am asortat și noi cum am putut niște vinuri: unele tinere și pline de zvâc și de potențial, Santorini Cuvee Monsignori sau Cuvee Pițigaia de la Crama Ferdi, altele le-am prins la apogeu, gen Maison Champy din Vosne Romanee, un Grand Cru Chablis din 2001, de pe una dintre cele mai bune podgorii de nici 13 ha, pe valea râului Serein (Valmur), un Guidalberto (Toscana), chiar și Kelaru Feteasca Regală 2008, dar și vinuri intrate deja în declin (pe care ar fi fost plăcut să le deschidem mai devreme) Rose de Xinomavro 2007, lansat de producător la 13 ani după producere, Rotenberg Clasic 2008, un Pinot Noir burgurnd de la Bouchard și fii, și chiar și un desert de la Vinia Iași de prin anii ’60. Unele le-am prins la începutul pantei descendente, altele coborâseră deja toboganul. Prin amabilitatea domnului Iliev am degustat în premieră și un Sauvignon Blanc Caii de la Letea, maturat în butoaie de salcâm iar prin amabilitatea unui congresman am aflat și am degustat în premieră un vin liniștit din Franciacorta (zonă din Italia de nord cunoscută lumii ca patria spumantelor în stil Champagne); m-am pus pe citit și am aflat că DOC Franciacorta era o regiune în care se produceau atât vinuri spumante, cât și liniștite (albe și roșii); în 1995 zona a primit un DOCG (Denumire de Origine Controlată și Garantată) doar pentru vinurile spumante, celelalte trebuind să rămână pe o treaptă inferioară de calitate (DOC); pentru a evita confuzia, a trebuit inventat un alt nume, astfel că vinurile liniștite erau etichetate ca provenind din Terre di Franciacorta, pentru ca din 2008 să se folosească denumirea de Curtefranca. Daca vedeti asta pe o eticheta, înseamnă că în sticla este Chardonnay obținut din struguri crescuți în zona din sudul lacului Iseo (între Bergamo și Brescia), pe când sub eticheta Franciacorta se produc vinuri spumante, metoda traditionala, din struguri Chardonnay crescuți în aceeași zonă. Now you know 🙂

Chiar dacă lista vinurilor a fost lungă, le-am degustat doar, nu am ’servit’ cum toată lumea ar crede, astfel că a doua zi am fost upnready și am condus 1000 km spre destinația de vacanță.

Și pentru că trebuia să am noroc, am aflat că în afara celor trei regiuni viticole deja consacrate (Santorini, Naoussa și Nemea) mai exista câteva regiuni ce s-ar califica pentru titlul ’the next big thing’, printre care și Kefalonia, unde îmi planificasem să ajung.

Master of Wine Yiannis Karakasis, care a facut o analiză interesantă despre potențialul vinurilor grecești, zicea : Kefalonia has a similar story, but with more focus on premium and terroir-driven wines from producers such as Gentilini, Petrakopoulos, and Sclavos. Located in the Ionian Sea, it is the sixth largest Greek island. The white Robola shows great promise. It is planted in vineyards that rise to 850 meters, mainly in the central and southern parts of the island. In the regions with an abundance of limestone soils, the wines tend to be more elegant and mineral-driven—these the Italians would call vino di sasso (wine of the stone). In the Paliki region, more clay-based soil yields fatter whites as well as structured reds from Mavrodaphne, a variety that has been rediscovered for the production of dry reds. Other local varieties include Zakynthino, Vostilidi, and Tsaousi.

Am ales să vizitez crama Gentilini și am fost surprins să descopăr niște vinuri incredibil de bune; fără să exagerez, Sauvignonul lor de linie concurează lejer cu orice pretendent de pe la noi, explicabil oarecum, de vreme ce terroir-ul e perfect iar oenologul lor are ceva ani de experiență prin Santorini, unde cerințele sunt foarte mari. Însă ce mi-a rămas înșurubat în creier a fost un vin din soi local, Vostilidi, bone dry, mineral, excelent pentru orice preparat din fructe de mare sau pește. Acest vin nu l-aș fi găsit nicaieri în lume, nu apare nici măcar pe site-ul producătorului; astfel de experiențe sunt în viziunea mea, menite să condimenteze viața pasionaților de vin, nu spumantele (Moet sau Cristal) servite cu artificii în club (deși, din cate am auzit, bombardierii comandă 10 sticle și plătesc doar una sau două, important e doar show off-ul)

Știi că o cramă se respectă (și implicit respectă și consumatorul) când face o gamă de vinuri din același soi în diverse ipostaze: de pe parcele unice, fermentat parțial sau integral cu drojdii sălbatice, maturat respectiv nematurat în stejar, maturat pe drojdii fine (sur lie) pentru un plus de textură și complexitate adăugată gustului prin notele de patiserie, de autoliza. Gentilini are o gamă numita Expressions of Robola, din care am făcut și eu degustarea și am luat și pentru acasă; vinurile nu sunt ieftine, cam 25 euro am platit atat pentru Vostilidi, cat si pentru Robola, însă un vin de aceeași calitate în Franța sau Germania ar ajunge lejer la 30-50 euro.

Renumitul critic de vin Robert Parker (mai exact reprezentantul lui pe Europa de Est, Mark Squires) a oferit de curând 93 de puncte unui vin Gentilini Robola, o realizare în sine, având în vedere că același punctaj reprezintă și cea mai mare evaluare a unui vin românesc (în speță Soare, de la Vinarte)

Am fost vrăjit de potențialul oenologic al Kefaloniei, dar în special de măretia acestui loc numit Myrtos; acolo, sus, unde e o liniște deplină și albastrul ireal te învăluie, nu exista hateri sau mainstream; pentră că sunt doar niște concepte care se dizolvă în beatitudinea momentului.