La începutul săptămânii am lansat cea de-a zecea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Imaginează-ți un dialog între 2018 și 2019. Ce și-ar spune cei doi ani la întâlnirea dintre ora 00:59 și 00:01?
Concursul se încheie duminică, 6 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 7 ianuarie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
– Hei, salut! Tu cine ești?! N- am mai văzut pe nimeni așa ca..
– Ce tot spui acolo?! Nu mai e nimeni ca tine.
– Cum adică? Tu ce ești atunci?
– Eu?! Eu sunt tu.
– Da?!? Pfff.., am crezut că o să mor, chiar am crezut.
– Cum e posibil să crezi așa ceva?!
– Păi, oamenii…
– Ce- i cu ei?!
– Oamenii m- au făcut să cred asta. Eu le-am vorbit despre eternitate și ei mi- au vorbit despre sfârșit. Nu știam ce- i aia, așa că i- am ascultat și m- am îngrozit. Auzind toate grozăviile pe care le- au îndrugat m- au făcut să cred că am să mor.
– Ha, ha, ha, nu se poate așa ceva! Tu ești anul, luna, săptămâna, ziua, ora, minutul și clipa, tu ești toate astea la un loc. Tu curgi de la tine până.., tot la tine.
– Și cum de stau de vorbă cu mine?
– Eu sunt doar o parte din tine, mereu nemișcată, ca majoritatea existenței tale, doar ochii ți se plimbă și astfel dai mereu și mereu de alt tine. Mereu te regăsești prin mine pe tine.
– Și oamenii, ce- i cu oamenii?
– Tot părți din tine.
– Părți din mine, spui.. Ciudate părți, tare ciudate. Hai, plec. Nu mai stau. Rămâi cu bine!
– Bine, rămân cu bine! Aștept să îți mai amintești de tine, ca mine.
…
– Parcă am auzit o voce, își spuse clipa. Dar nu se poate, doar eu exist, continuă clipa.
-Uraaa, la muuuulți ani, strigau momente din clipă.
– Ani, ce- s ăia ani, întrebă clipa și voi ce sunteți?
– Ha, ha, ha, râseră momentele. Noi suntem oameni, iar anii sunt zilele noastre sfârșite.
– Voi nu sunteți oameni, voi sunteți eu și eu nu am sfârșit, pentru că nu am început vreodată.
– Ne lași ‘domne cu filosofiile astea?! Noi existăm și tot noi te- am inventat și noi te sfârșim.
– Cum așa?!
– Hai cu noi să- ți arătăm. Uite, privește acolo, ziseră oamenii clipei.
– Unde, că nu văd!
– Uite acolo, acolo unde la început a fost cuvântul…
