La începutul săptămânii trecute am lansat prima temă a celui de-al șaptelea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Cum vedeți voi arta modernă?

Concursul se încheie duminică, 23 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 24 iunie.

Textul de mai jos este unul din textele finaliste.

***

Mă gândeam acum câteva zile la vechea dilemă a criticilor, exprimată prin celebrul: „Ce a vrut să spună autorul?”. În comentariile pe care le făceam în liceu textelor literare introduceam câteodată cele mai îndrăznețe și mai stupide idei care îmi veneau în minte. Colegii știau, profii nu. Distracția maximă era atunci când vreun tomnatic scriitor eșuat la catedră dorea să ne epateze prin criticismul său elevat. Și spunea atunci că cel mai bun comentariu fusese al meu. Problema era că trebuia să mă explic prin viu grai, să justific comentariul scris. Iar eu și colegii nu ne puteam stăpâni râsul. La fel e și cu arta contemporană. Unii se chinuie să creeze ceva cu un mesaj înțeles doar de ei, alții vor doar bani, iar alții pur și simplu se distrează. Criticii se adună ca muștele și se extaziază în fața unui tablou pictat de maimuțe sau a unei instalații făcute din resturile găsite prin atelier.

Dacă aș fi participat la Gala Premiilor Gopo din 2019 n-aș fi plecat atunci când pe scenă au intrat maneliștii. Și ei fac o formă de artă, așa cum simt ei că este arta. Nu e vina lor. Și, dacă n-aș fi plecat, aș fi aflat că unul dintre organizatori i-a îndemnat pe maneliști să intre pe scenă îmbrăcați în maieuri. De ce? Păi, aceasta-i întrebarea, cum ar spune marele Will, pe care n-a pus-o niciun critic care a analizat evenimentul. De ce să chemi niște maneliști să cânte la un eveniment de fițe și să îi mai pui să se îmbrace, ostentativ, în maieuri, deși ei cântă la evenimente (de obicei) îmbrăcați decent? Aceasta e arta contemporană cu tendință, care pe mine mă irită de două ori: o dată pentru că e slabă calitativ și a doua oară pentru că își propune din start să mă irite. Ar putea să ne irite doar prin calitate și ar fi ok, nu ne-am duce să o vedem. Dar, nu. Ea trebuie să producă și altceva.

Când vreau să plec puțin din cotidian, să evadez, să ma bucur de frumos, apelez la artă. Ascult muzică de azi și de ieri, citesc, privesc picturi sau sculpturi clasice ori moderne și mă încarc cu frumos. Așa cum este sufletul nostru este și arta noastră preferată. Arta e ca omul: în diverse perioade ale vieții întâlnim și ne plac diverse stiluri. Arta este însă, în esența ei, chiar frumosul. Unii zic că arta este mai mult, sublimul, acel ceva de neexprimat. Alții zic că artă poate fi orice face omul, cu sens sau fără sens, urât sau frumos, estetic sau fiziologic. Eu merg pe prima variantă. Pentru mine, arta e muzica lui Orfeu coborând în infern pentru iubire și îmblânzind fiare și oameni, monștri cu patru sau cu două picioare. Este ideea perfecțiunii, întruchipată de statuia lui Pygmalion; el s-a îndrăgostit de propria creație și i-a dat viață Galateei cu iubirea lui. Arta e o expresie a măreției din noi. Suntem creatori de frumos pentru că omul e creat dintru început, frumos. Chiar și sălbaticul Candid din satira lui Voltaire e frumos, pentru că ne arată un lucru pe care l-am pierdut: firescul.

De ce, totuși, artă? De ce creează omul, de ce vrea să (se) semnifice? De ce vrea să rămână ceva după el? De la pereții peșterilor la piramide și de la textele sacre la bloguri – de ce? De la Renaștere la arta cu ajutorul roboților, de la catedrale la mall-uri, un lucru îl împinge pe om la a se nemuri prin creație. Să fie teama de pieire, de neant, acel vierme al lui Llosa care roade pe dinăuntru și nu se oprește până nu? Azi se creează însă prin deconstrucție, prin contestare. Dacă artistul vrea un nume, și-l va face prin viziuni cât mai șocante. Mirarea și șocul în fața urâtului au luat locul extazului în fața frumosului.

Privind cu mirare la arta modernă mă întreb cum am ajuns să ne placă, fără a fi înfometați, o grămadă de orez adusă cu basculanta într-o sală de muzeu. Încearcă să răspundă Roger Kimball, într-o lucrare extrem de pertinentă asupra artei contemporane: Siluirea maeștrilor. Titlul spune, deja, multe. După ce am construit, dărâmăm. Credem că, astfel, creăm ceva însă noi doar distrugem ceea ce au creat alții. Vom mai rămâne oare cu ceva după ce am dărâmat sau vom trăi într-un continuu deconstructivism? Până la urmă, ultimul reper care poate fi dărâmat, ultima opera de artă care încă rezistă e omul însuși. Un argument al esteticii clasice este cel al bunului simț, înțeles ca acel common sense anglo-saxon: un chip frumos sau cel puțin interesant, o scenă casnică, pastorală sau de luptă, un peisaj marin, un oraș sau o natură moartă pictate clasic, o simfonie de Beethoven vor impresiona mai plăcut omul decât o urâțenie, un peisaj dezolant de distrugere, decât muzica dodecafonică sau decât niște cadavre îmbălsămate expuse într-un muzeu de artă modernă. Așa e în firea omului, ca frumosul să dăinuie și să creeze frumos, la rândul lui, în suflet. Urâtul sau șocantul doar înfioară, atât.

 În fine, ca să ilustrez cu ceva fancy-schmancy, așa cum ne-a sugerat Guerrilla, am accesat site-ul MoMA (în 10 iunie), apoi am luat-o înapoi. Înapoi la artă în fiica Renașterii, Italia. De la MoMA am plecat repede. În spiritul provocator al muzicii Galei Gopo 2019, primele propuneri artistice erau, în ordine, în secțiunea Magazine, despre: violența istoriei și artiștii care privesc critic „fantomele unei întregi culturi” (aia clasică, evident), drogurile psihedelice (peyote) pe care le consumă și la care se închină (la propriu) unii și apoi privesc ore întregi un tablou al lui Tchelitchew (același, mereu: Hide and seek), apoi despre o artistă hispanică ce își folosește „moștenirea de familie pentru a urmări istoria emigrației” și, în fine, despre adolescenții care „celebrează arta LGBT”.

Am mers apoi (tot virtual), la Bologna, la Târgul de Artă Contemporană – ArteFiera. Și de aici am plecat repede, pentru că nu am rezistat. Ce vreți, am 40 de ani, sunt deja un dinozaur, o fosilă. Luați, poate vă plac vouă, doua mostre mai jos. Restul, în concediul din Italia sau pe site-ul dedicat de către primaria Bologna.

Ars gratia artis? Mai există artă pentru artă? Nu știu, dar nu cred că dictonul mai e valabil. Poate ne salvează Ars amandi, învățarea iubirii pentru a putea pleca frumos din lumea artei cu tendință.

Nu știu cum mirosea în cameră

Nu, nu are legătură cu PSD, deși așa am crezut și eu. E ceva freudian, zic criticii