La începutul săptămânii am lansat cea de-a șaptea temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4), un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ce artiști ai vrea să vezi pe scenele marilor festivaluri din România anul viitor?
Concursul se încheie astăzi, 9 decembrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 10 decembrie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul lui George este unul din textele finaliste.
***
Colonelul-manager Popescu îşi scărpină cu un gest scurt chelia strălucitoare, în timp ce revedea lista oficialităților invitate la festival. Erau aleși pe sprânceană: şeful Statului Major al Armatei Europene, Primul Ministru, vreo cincizeci de generali şi cam o sută de colonei. Era posibil să vină chiar Preşedintele SUE. Măcar nu avea de ce să-şi facă griji cu securitatea ştabilor, se vor ocupa Armata şi Serviciile Speciale. Responsabilitatea lui principală rămânea lista ansamblurilor militare care vor concerta. Îşi aprinse un trabuc verde din alge nepoluante, o delicatesă pentru fumătorii stilați şi îşi sună secretara.
– Te rog să-l chemi pe şeful de protocol!
– Da, domnule colonel!
Peste cinci minute, timp în care Popescu admiră pe fereastră soarele care pârjolea totul în mijlocul lui decembrie şi își reglă puțin aerul condiționat, intră subalternul său.
– Să trăiți!
– Mircea, ce mai faceți voi acolo la protocol? Aveți de lucru?
– Da, șefu’, cum să n-avem de lucru, cu festivalul ăsta totul e…
– Cred că mă minți. Ați verificat listele? Cine sunt ăștia, ultimul ansamblu din lista specială? Tuburile Electronice Patriotice? Au un nume de tot râsul…și văd că i-ai adăugat ieri pe listă, când eu credeam că e deja închisă.
– Fiica șefului de Stat Major i-a chemat, domnule colonel. Sunt invitați speciali, ultimul răcnet în materie de muzică militară electronică, preferații ei; mi i-a băgat pe gat, nu am avut ce să comentez, știți…
– Băi, vă nenorocesc dacă stricați imaginea țării acum, la serbarea a o sută de ani de la înființarea Statelor Unite ale Europei și a armatei sale! Poate că ăștia…cum le zice… sunt niște desculți de pe nu știu ce satelit obscur, veniți cu pluta pe gârla spațiului cosmic, cu o navă răpciugoasă și cu pozitronice muzicale învechite, ca să ne cânte ceva expirat și să ne plictisească. Deși nu mai există țara noastră, există încă numele ei care e unul mare, băi Mircea! Avem o responsabilitate enormă, de aceea organizăm noi festivalul aici, la București, pe malul Mării Negro-Mediteraneene. Europa-mamă și armata ei așteaptă de la noi să ne comportăm ireproșabil! Ai băgat la cap, căpitane?
– Da, domnule! Să trăiți, domnule! Vom fi ireproșabili, să trăiți!
– Garantezi cu capul pentru asta! De fapt, cred că toți ne vom pierde capetele dacă ceva nu va merge bine.
Veniseră cu o navă ciudată, însă ei erau și mai ciudați. În niciun caz nu era un fier ruginit de pe un satelit obscur, așa cum crezuse Popescu. Strălucea cu un albastru adânc, de cobalt, închis până la negru pe unele porțiuni și provenea din sistemul Alfa Centauri. Ceea ce șoca însă privitorul era forma neregulată a navei, ca o pată de lichid împroșcată pe o suprafață plată. Era ireal de subțire și te întrebai dacă poate duce pasageri sau e doar un exponat într-un muzeu.
Brusc, după aterizarea lină – antigravidică, desigur – în fața navei se materializară patru forme extravagante: cu costume închise ermetic, cu dispozitive ca niște sfere în partea de sus, pasagerii arătau ca niște picături de apă suprapuse sau ca niște boboci de floare. Gardienii spațioportului și organizatorii festivalului se holbau la ei cu ochi bulbucați ca ai peștilor de mare adâncime.
– Cine-s ăștia, Mircea? întrebă Popescu.
– Tuburile Electronice Patriotice, să trăiți!
– Glumești?
– Nu, domnule colonel. Iată foaia cu interceptarea la ieșirea din hypersalt a navei, din momentul în care s-au identificat și au primit coordonatele de aterizare. Ei sunt, șefu’! Ansamblul Armatei din sistemul galactic Alfa.
Popescu începu să aibă dureri de cap și un presentiment nelămurit că ceva nu va merge bine. Festivalul începu însa fără incidente; ciudații erau ultimii care trebuiau să cânte pe scenă, în cea de-a treia zi. Și-au făcut intrarea la fel de spectaculos precum au aterizat: s-au materializat brusc pe scenă în costumele lor aproape ireale, purtând fiecare în brațe câte o cutie cilindrică pozitronică, ultima apariție din galaxie în materie de instrumente muzicale. Managerul se înșelase din nou, de data asta asupra calității instrumentelor. Surprinzător, deși instrumentele erau de ultimă generație, melodia care începu se auzea cu hârâieli și fâșâituri, ca și cum ar fi fost imprimată pe vreun suport arhaic și nu cântată live. Versurile erau la fel de ciudate ca melodia; nimeni nu le cunoștea, nici măcar românii organizatori:
Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!
Oficialitățile din primul rând începură să șușotească și să clatine din cap dezaprobator. Trebuiau interpretate numai șlagăre militare, ăsta era regulamentul festivalului. Colonelul Popescu se luă cu mâinile de cap și începu să urle în cască:
– Tăiați-le curentul! Ne facem de râs, neisprăviților!
Ciudații continuară pe același ton măreț, în timp ce zgomotul amplificatoarelor crescu:
Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Căci România va fi Mare!
Cântecul se sfârși apoteotic, urmat de un moment de liniște profundă. Curentul aparatelor fusese tăiat dar ciudații rămâneau cumva în lumină. Ceva neobișnuit plutea în aer. Costumele celor de pe scenă începură să se desfacă precum bobocii de floare filmați pe repede înainte. Apărură mai întâi, de sub globurile superioare ale costumelor, niște capete ciudate, filiforme apoi niște trupuri subțiri ca un fum, abia vizibile. Aparatele porniră din nou, fără curent și fără a fi autorizate de către organizatori. În mod neînțeles, energia părea că provine chiar din costumele ciudaților. Invitații VIP zâmbiră și șușotiră între ei, convinși de prezența efectelor speciale. Doar că…nu erau efecte speciale. Ciudații filiformi neumani bâzâiră ca niște insecte supărate și un cântec amenințător începu să răzbată din translatoarele automate ale boxelor enorme:
Gata, gata, pământenilor!
Totul e gata! Totul s-a sfârșit!
Mult am zburat, mult am dormit,
Dar acum totul, totul s-a sfârșit!
O bubuitură groaznică produse o panică de nedescris în rândurile publicului. O lumină orbitoare fulgeră de sus și invitații văzură umbra enormă a unei nave suspendate deasupra și raza energetică ce pornea din ea, despicând pământul.
Pe hărțile de azi locul acelui vechi continent e acum la fel de albastru ca oceanul planetar din jur și e denumit, simplu, Festivitas.
