La început am fost dizident de grupa mică. A fost fără voie, m-am… scăpat. Eram, de fapt, prin clasa a treia-patra, 1980 și ceva. Erau la modă compunerile de tipul cum-ți-ai-petrecut-vacanța. Școală veche în ureche.
„Tovarășa” a intrat, marțială, a aruncat catalogul pe catedră și ne-a spus, scurt:
– Scoateți o foaie de hârtie!
(Vă mai amintiți?)
– Așa. Scriți: titlu – „Ce vrei să faci când vei fi mare?”. Să nu vă prind cu prostii, scurt și la obiect, maxim o pagină… ce vrei, Săhoțeanu, ce n-ai înțeles, sau iar întrebi tâmpenii de-ale tale?
– Mă scuzați, to’arășa, da’ cât de mare, când voi fi mare? Bunicul și tata zic că, la noi în țară, doar un om este mare și noi ceilalți suntem osândiți să rămânem mici…
– Ceeeee? Nesimțitule, mâine să vină părinții la școală!
Tata a rezolvat problema repede, țărănește („Tovarășa secretară, avem și noi un vin bun, de buturugă, o cărniță proaspătă de porculeț, un ouț, acolo… iertați-l, că nu știu de unde a auzit nebuniile astea… poate prin bloc, pe undeva”) și, fiind la fel ca mama, adică vechi membru de partid și muncitor destoinic, am scăpat doar cu nota scăzută la purtare și cu bătaia vieții mele (acasă). Morala lu’ tata: „Bă, să nu mă faci de rușine niciodată! Să-ți ții gura, că pe unde iese cuvântu’ iese și sufletu’, să ții minte!”.
De atunci, am încercat să-mi țin zăbala în gură, dar nu prea mi-a reușit. Am compensat, însă, episodul de mai sus cu câteva poezii patriotice, în clasa a cincea, pentru cenaclul literar „Flori în grădina Patriei” (ghiciți cine era Grădinarul suprem). Tovarășa de română mi-a dat media zece pe trei trimestre și premiu, iar tata a fost mândru de mine.
Încercând să-mi țin gura, am simțit aroma neplăcută a singurătății. Mâncarea pentru suflet rămâneau cuvintele pe care, nevinovat, le gustam la lumina (când nu era oprită) veiozei: Indianul din preria pustie, Colț Negru și Cartea Junglei urbane, plus utopicul Jules Verne, la lumânare.
Când voi fi tânăr, mi-am zis, voi fi și eu dăruitor de cuvinte, pentru alți singuratici. Visam să fiu marele om mic, un om-copil, convins fiind că poezia salvează omenia din om și din lume. Nu am renunțat la ideile mele, chiar dacă-mi țineam gura, alimentat fiind de discuțiile din casă și de radiourile libertății de peste hotare. Am învățat astfel că demnitatea rămâne copilul din noi care, și el, vrea să se facă mare. Copilăria nu e un timp, nici doar o etapă biologică. Copilăria e un ecou din viitor, un fragment din veșnicie. Timpul aduce darul uitării, dar și povara acesteia.
Pe vremea aceea contau notele, trebuia să fii cel mai bun din clasă, dar nu prea te învățau meseria de om, cu excepții mici-minuscule. Altius, fortius! Mai sus! Spre stele prin cele grele! Trăgeam la jugul patriei, pionieri desăvârșiți, oamenii noi de mâine.
Evenimentele din ’89 au adus lacrimi de bucurie pentru mulți oameni. Eu n-am plâns când s-a sfârșit lumea. O cunoșteam prea puțin. M-am bucurat în schimb de cărțile și filmele multe și noi și, încă, de puțina copilărie rămasă. Ai mei mi-au spus mereu să-mi trăiesc copilăria, că vor veni grijile, multe și mărunte. Și, până la urmă, au venit. Școli (încă) grele, armată, alte școli, etc. Grija de noi și de ceilalți ne ocupă tot timpul, acum.
Tu, meseria mea dragă, ce vei fii? – obișnuiam să mă întreb adesea. Mi-am dorit să fiu creator de destin, designer de vise, chemător de idei de sens, amintitor, schimbător de lumi. Am reușit doar ca soldatul nouă în armata zero, am zburat cu avioane de hârtie spre stele imaginare. Am fost și Casanova de cartier și Hemingway închis într-un Pușkin. M-am transformat apoi, ușor, în Gică contra. Am experimentat următoarele meserii: defulator profesionist, miner blând, vidanjor al minții, descoperitor de ascunsuri, psihonihianalipârț, piază rea a Cassandrei, utopian de ocazie, înger păzitor și daimon de schimb, istoric al neputinței speciei Om, autocaricaturist, vânzător de iluzii, interlop pentru cuvinte, furnicător pe șira spinării. Nu prea mi-a ieșit, am rămas un menestrel ratat, Boccaccio al unei casei regale imaginare.
Azi, cu noua tehnologie a noului om, experimentez alte joburi: pupător intelectual mic cu gură mare, aplaudac și neoroman, postac cosaș în lanul românesc de secărică, îmbătător de femei, pictor virtual al naturii moarte a omului viu, rotitor de psihic în sensul acelor de pendulă.
Am rămas un contra: defect profesional, din copilărie. Acum încerc cea mai grea meserie din lume: Făcător de om. Pozele copiilor care am fost nu doar ne aduc aminte, nu doar ne mustră pentru ceea ce nu am devenit, ci ne deschid o ușă a posibilului. Încercarea mea, posibilul meu este în poza de mai sus. Nu știu dacă voi reuși, dar ne vedem la Guerrilla, să povestim.
Amin!
………………………………………………………….
La începutul săptămânii am lansat cea de-a șasea temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce voiai să fii “când o să fii mare”? Și cum difera asta de cine ești acum.
Concursul s-a încheiat ieri, 17 iunie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de astăzi, 18 iunie. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
George Sahoțeanu ne-a trimis din nou unul din textele finaliste.
