Ce să scriu despre țara în care m-am născut, dacă cineva a hotărât deja cum să sune textul câștigător?

Să o fac bășcălios, așa cum se poartă, băieți? Să scriu Dumnezeu cu literă mică și să nu spun nimic despre cei care s-au jertfit pentru ca noi să putem să facem mișto cu sufletele goale? Nu-mi place bășcălia, imi place umorul românesc. Caragiale cred că lăcrima atunci când descria nesimțirea și incultura poporului său de mitici și țațe. El era ca un chirurg care-și operează părintele, sperând ca prin durere să-l vindece. Noi râdem ca proștii de celălalt, bălăcindu-ne în mediocritate și în lașitate. Și sfinții au umor, da, ăia care cred în personajul despre care zic filosofii hipsterilor că e o iluzie. Râsul sfinților este blând, nu doare. El e firesc, dar firescul țării noastre a fost înghițit de nefirescul din noi.

Nu-mi place că România a devenit o scenă pe care un regizor dement montează un spectacol unic în istoria teatrului: unul în care și-ar dori ca, la sfârșitul reprezentației, să nu mai existe public. Poanta este că nu vor mai exista nici actori. Doar scena și regizorul.

Sună pesimist? Psihotic? Imi place că mai există în România oameni gata să se jertfească. Pentru țară, pentru oameni. Imi cer scuze, sună prea patriotic sau prea radical? Este vorba, desigur, despre o jertfă spirituală, la ce altceva v-ați gândit? Să rămâi aici, atunci când toți prietenii tăi au plecat „la mai bine” este un sacrificiu. Să-ți crești copiii într-un sistem bolnav este, deja, o jertfă. Străbunicul meu a luptat în ambele războaie. În al doilea a fost mitraliat și, golit de sânge, înainte să fie îngropat a apucat să strige, cu ultimele puteri. A stat trei ani într-un spital militar și, când s-a întors acasă, invalid, comuniștii i-au suspendat pensia pentru că luptase pe frontul de est, împotriva rușilor. Între timp, acasă, bunică-mea și fratele ei mâncau pâine făcută cu făină din semințe de mătură amestecată cu rumeguș. Ce este ceea ce facem noi pe lângă ceea ce au făcut ei?

Nu-mi place că azi, în România, ne rușinăm de eroii noștri. Ascundem și cosmetizăm faptele lor pentru că nu e corect politic. Nu-mi place că puricii au monopolizat discursul despre patriotism și-l fac să sune fals, încasând bani pentru asta și prostind lumea. Un spectacol, așa cum am mai spus. Îmi place, însă, că mai sunt oameni ai acestei țări care nu se lasă prostiți. Tăcuți, lăcrimează atunci când văd că maculatura editurilor celebre care înjură România și pe eroii ei se vinde ca pâinea caldă. Suferă în tăcere atunci când generația tânără crede că n-ar trebui să mai existe granițe și că toleranța este mai mare decât iubirea aproapelui. Vă deranjează cuvintele scrise cu amărăciune? Credeți că ar trebui s-o ardem suprarealist și să scriem despre modernitatea demersului miștocăresc la adresa credinței și sacrificiului acestui neam? Sondați-vă puțin inconșientul: aparatul psihic v-a fost modificat, idei care nu erau ale voastre acum vă definesc viața. Ce folos veți avea dacă, inteligenți fiind, v-ați irosit inteligența în jocuri de cuvinte fără să faceți nimic constructiv, doar dărâmând? Din când în când, ceva din interior strigă, conștiința mustră: parcă nu-i chiar așa bine să distrugi credințe, oare ce punem în loc?

Nu-mi place că azi suntem dezbinați și că până și străinii se miră cât de tare ne putem disprețui țara, de parcă n-am fi români. Îmi place că România are putere să-i preschimbe chiar pe acei străini în români. Ei devin apărătorii valorilor pe care noi înșine le aruncăm la gunoi.

Mai contează, băieți?

……………………………………………………………………

La începutul săptămânii acesteia, am lansat cea de-a două temă a concursului Vocea Ascultătorului: Ce vă (mai) place la România? Ce nu vă place?.

Textul lui George Sahoțeanu este unul dintre cele finaliste. Câștigătorul va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață, luni, 2 aprilie. 

Baftă!