La începutul săptămânii am lansat cea de-a treia temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce regizor ai vrea să-ți ecranizeze povestea vieții și de ce? Iar pentru cei cu exces de zel, am permis și nararea unui mic scenariu al acestui film.
Concursul s-a încheiat ieri, 27 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de mâine, 29 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
George se califică, din nou, în finală cu textul de mai jos.
***
M-am gândit să fac un film doar al meu atunci când un prieten mi-a spus, supărat pe opiniile mele: „Bă, tu nu ești din filmul ăsta!”. Sigur, el se referea la altceva, la faptul că nu am toți boii acasă, nici toate țiglele pe acoperiș, dar mie așa mi-a venit ideea.
N-am un plan, căci visez la transformarea în scenariu a tuturor scenelor vieții mele și chiar visul ăsta poate fi scenariul. Filmul unui vis sau visul filmului ne pasionează pe toți. Recunoașteți, fiecare are un scenariu în cap: cum îl chinuie pe șeful lui, cum devine tiranul absolut, idei noir sau erotice, un trafic normal în București, etc., etc.
Singura mea dilemă este stilul pe care să-l abordez. Să fie un clasic, în care binele învinge? Să fie Tarkovski, filosofie în imagini? Sau un film japonez dement, gata să bată chiar viața care bate filmul? Mi-e și frică să mă gândesc la un eventual eșec, în care filmul meu ar ieși un horror prost, de categoria Ț. Sau, mai rău, un desen animat cu mine în rolul lui Coyote, alergând degeaba după cineva care aleargă mai repede decât mine.
Cred că cel mai cuminte lucru ar fi să fac mișto de mine, alb-negru și fără sonor, ca într-un Chaplin perpetuu. Din când în când aș băga și niște Tarantino (cu tot cu muzică, evident), amestecat cu Guy Ritchie, la fazele în care încasez bătaie după bătaie și, cu ultimele puteri, îi împușc pe toți. Hai să pun și puțin din Love Story, ca să placă și doamnelor dar, spre bătrânețe, le voi surprinde cu niște Bergman doar așa, de dragul șocului. Ceva von Trier? Nooo, nu cred! Aș vrea, totuși, ca filmul să ruleze undeva, iar Lars nu prea e corect cu ceilalți, politic vorbind, și mi-e teamă să nu rămân cu filmul în mână…
Hai să încheiem, că v-am plictisit. Sfârșitul îi va aparține sigur lui Mel Gibson. Aoleu, am uitat… nici ăsta nu prea mai e agreat în cetatea filmului. Vă rog, domnilor producători de filme de vieți, doar scena finală, aia cu strigătul: „Libeeeeeertaaaateeeeee!”. Pentru că noi dorim o cinematografie liberă a vieții, ăsta e scopul și genul filmului: eliberfilm. Am optat pentru Gibson și pentru că vreau ca filmul să fie în română; mai de nișă, să să se chinuie puțin traducătorii.
Gata, ăsta e! Ce, nu vă place? E un ghiveci obosit? Atât s-a putut, doamnelor și domnilor… dar al vostru cum e, ați luat cumva Oscarul?
Cu toții ne dorim să nu jucăm într-un film prost. Ne chinuim teribil să regizăm scene și să scriem replici inteligente, dar am observat că nu prea ne gândim la un aspect esențial pentru filmul vieții: Critica. Dacă filmul rulează doar o dată, o singură dată, înseamnă că nu poți să editezi varianta Dir. Cut. Nu mai ai timp, pentru că vine critica și-ți dă cu filmul în cap.
Și ce te faci dacă primești Zmeura de Aur și te trezești într-un cinematograf gol, cu luminile stinse?
Așa că aveți grijă cum filmați, că nu există montaj. E dintr-o bucată.
