La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă a noului sezon Vocea Ascultătorului (sezonul 4),  un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Recomandă-ne albumul tău muzical preferat.Cu tot cu argumentație, bineînțeles.

***

Pentru Goodbye to Gravity. Pentru toți.

Lacrimile îi curgeau, ușor, pe obraz. Dârele se uneau sub bărbie și își continuau drumul nestingherite pe piept, până la inimă. Nu mai vedea culorile asfințitului, nici nu mai auzea mierla care îi cânta fidelă, sub geam. Stătea pe scaun cu mâinile adunate în poală și se uita în gol, cu aceeași privire fixă cu care își privea părinții, prietenii, lumea. Pe fundal, un disc vechi și zgâriat repeta obsesiv una dintre piesele preferate ale tatălui său, cântată la pick-up:

Inel, inel de aur
Ah, cu piatră la mijloc, aoleu
Eu te-am iubit copilă
Dar n-ai avut noroc.

Nu mai asculta altceva decât asta. Sau același gen. Avea discuri din belșug în colecția părinților. Din când în când mânca, vorbea, dormea. Nu prea mult și fără să iasă din cameră. Și în seara asta se repeta vechiul refren, obsesiv:

– Mihai, ți-am adus mâncarea, dragule!

– Mulțumesc, mamă!

– Vrei să ieșim puțin după masă?

– Nu, mamă, mulțumesc! Voi asculta muzică.

– Mihai, te rog, scumpule, te implor, încearcă să te desprinzi de trecut! Încearcă să privești în jurul tău. Tatăl tău și eu suntem alături de tine, te iubim, ne-am da viața pentru tine, dar fă și tu măcar o încercare! Nu îți cerem mai mult: doar o încercare de a-ți trăi viața! Ai douăzeci de ani, ai prieteni care îți sunt alături, toată lumea te spijină: medici, preoți, colegi, dar trebuie să vrei și tu, copilul meu! Au trecut trei ani, Mihai, trei ani în care nu ai ieșit din casă! Viața trece, dragul mamei și nimic nu o poate aduce pe Mihaela înapoi…

– Decât memoria mea, mamă. Noapte bună!

Memoria, într-adevăr. Se întreba adesea de ce nu există un medicament pentru memorie, ceva care să o reseteze, ca într-un roman SF cu locuitori veșnic fericiți ai unei lumi mai bune, o lume fără amintiri…La ușă bătu tatăl său, parte a aceluiași ritual zilnic care se repeta de trei ani:

– Salut!

– Bună, tată!

– Nu mănânci?

– Mai târziu. Deși vorbea și făcea raționamente normale, privirea lui nu depășea limita autoimpusă a vidului. Ochii lui priveau mereu în gol.

– Facem un șah? Ritualul continua implacabil, tatăl său nu făcea nicio abatere. Sfaturile psihologilor își făceau simțită prezența.

– Nu, tată. Vreau să ascult muzică.

– Mihai, nu crezi că ar trebui să…

– Nu, tată, nu acum. Poate mai târziu.

Oftând, tatăl său ieși cu lacrimi în ochi. Nu se vedeau, dar Mihai știa că sunt acolo. Știa multe lucruri, deși medicii spuseseră că unul dintre efectele depresiei prelungite poate fi absența raspunsurilor la stimuli.

Noaptea veni cu promisiunea somnului fără visuri indus de pastile. Trecuse, cu ajutorul lor, de perioada îngrozitoare a coșmarurilor cu foc și țipete. Uneori mai visa chipul ei și, ca de obicei, se trezea plângând. În noaptea asta era altfel, însă. Nu-și mai luă medicamentul. Avea un gând pe care îl va pune în practică, primul lui plan după o vreme lungă fără viitor. Meticulos, căută discul și îl inseră în fanta aparatului. Era primul cd după trei ani de viniluri, dar era și prima piesă rock după multă tristețe lăutărească. Vocea solistului de la HIM umplu camera:

Won’t you die tonight for love
Baby join me in death.

Zâmbi. Primul zâmbet după atâta timp fără ea! Dar acum știa ce trebuie să facă pentru a fi, din nou, împreună. Pentru a fi logodiți din nou. Pentru totdeauna. Așa că își pregăti toate pastilele. Avea multe. Dar nu acum, mâine dimineață, când ai lui vor fi plecați la muncă.

Nu putea să adoarmă. Era, cumva, fericit și inima îi bătea cu putere. Mai erau doar câteva ore până la reîntâlnire…

Ușa se întredeschise ușor. Mama intră, îl înveli și îl sărută pe frunte. Privi nedumerită expresia de liniște de pe chipul fiului său. Se închină și ieși. Mihai deschise ochii și zâmbi din nou. Încă puțin…alunecă spre somn și primul lucru pe care îl percepu în acea stare nouă era muzica. Nu, nu muzica, era…Muzica. Era…frumoasă și blândă, ca atunci când trăia ea. Îl învăluia din toate părțile, o simțea răsunând în interior, tulburându-l, dar nu cum te tulbură cealaltă muzică, ci într-un fel în care sufletul vibra și inima se acorda cu tonalitățile de negrăit, nemaiauzite până atunci. Pe acest fond i se păru că aude și o voce… Era vocea ei! Ba nu… era o voce la fel de blândă, dar mult mai fermă.

– Mihai!

– Mihaela?

– Nu. Dar vin cu un mesaj din partea ei.

– Bine, dar ea e… ăsta e un vis! Cine ești?

– Sunt cel care ți-a dat numele, Mihai. Să nu faci ceea ce ai plănuit! Asta te va despărți veșnic de ea. Să nu dorești uitarea, căci este moarte. Amintește-ți! Amintește-ți de ea și de toți! Luptă! Fii vrednic de numele pe care ți l-am dat! Mihaela e bine și mesajul ei este: „Te iubesc, Mihai! Mai mult decât atunci! Roagă-te pentru noi și du muzica mai departe!”.

Deschise ochii brusc. Plângea, dar erau alt fel de lacrimi. Era… era fericit! Aruncă pastilele și discurile. Pentru prima oară auzi mierla, fidela mierlă de sub geam. Deschise fereastra cu ochii încă umezi si șopti: „Mulțumesc!”. Scoase chitara de sub pat și conectă amplificatorul la stație. După câteva acorduri timide, începu să cânte:

We’re not numbers we’re free, we’re so alive
And the day we give in is the day we die.