La începutul săptămânii trecute am lansat cea de-a doua temă a celui de-al șaptelea sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Ai 10 zile de vacanță și 2500 Euro buget în doi. Unde mergi?
Concursul se încheie duminică, 7 iulie (da, l-am prelungit încă o săptămână), ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 8 iulie.
Deși nu răspunde temei, fiind un text despre ceva ce s-a întâmplat și nu o posibilă vacanță, povestea este foarte frumoasă, așa că o dăm mai departe.
***
În ziua în care am jucat prima oara la Loto am împlinit 18 ani. Nu ştiam că, încă de pe atunci, un prieten neobişnuit şi invizibil începuse să-şi facă de cap în viața mea, dăruindu-mi gratificări sau bobârnace transformate, câteodată, în adevărate şuturi în fund. Printr-un astfel de impuls neobişnuit recepționat în partea dorsală am avut – ce simplu e să-i spui noroc, baftă sau şansă atunci când nu-l cunoşti – sau mai degrabă am primit 2500 de euro. Câştigul de la loterie. Orice om normal ar fi sărbătorit cu prietenii, făcând-o lată, însă eu aveam capul plin de visuri de călătorie dobândite din romanele de aventuri. Ce vreți, pe vremea aceea – aproximativ în perioada mezozoică – nu existau rețele de socializare, aşa că succesul şi decăderea se măsurau strict personal, prin zâmbete sau oftaturi și nu prin pumnişori pe un ecran, poziționați cu degetul mare în sus sau în jos.
Zâmbind deci, mi-am băgat micul geko dăruit de unchi’miu, marinarul, în buzunar şi am păşit pentru prima oară într-o agenție de turism. Am ieşit repede, plătind o nimica toată pe o excursie pe care nimeni n-o cumpărase vreodată în sezonul ăla: spre Groenlanda. Spik şi eu ne îmbarcam spre una dintre cele mai reci zone din lume, în timp ce populația migra spre insule însorite. Problema lui Spik am rezolvat-o printr-o mănuşă termică electrică, care avea să-i ofere o temperatura convenabilă pe tot parcursul aventurii. După 24 de ore admiram, singuri, cel mai dezolant peisaj văzut vreodată de vreun om, vara: o furtună de zăpadă care blocase aeroportul din Nuuk după aterizarea noastră. De fapt, nu eram singuri. Un individ mărunțel se uita pe geam împreună cu noi. Prin infailibilul limbaj mimico-gestual, mama şi tata multiculturalismului, am aflat că tipul era chiar ghidul şi gazda noastră, domnul Lars. Ceea ce m-a surprins din prima clipă, de când mi-a strâns emoţionat mâna şi l-a mângâiat cu un deget pe Spik, care scosese capul din mănuşă, a fost expresia de tristețe întipărită pe fața lui mică şi scofâlcită, de lapon eşuat pe o insulă prea mare, fără reni. Ne-a condus, pe Spik şi pe mine, acasă la el, aproape. Aproape, în Groenlanda, înseamnă undeva între 300 şi 1000 de kilometri, aşa că am petrecut o jumătate de zi pe drum. Peisajul e frumos, aşa mi s-a spus. Vara. Acum însă nu se vedea nimic din cauza furtunii de zăpadă. Camioneta se conducea uşor, plutind ca o sanie, mânată de Lars, zeul trist al zăpezii. Probabil se orienta printr-un simț necunoscut nouă, muritorilor, căci am ajuns teferi în orăşelul cât un sat de-al nostru astupat de zăpadă.
Căminul lui Lars – casa noastră timp de două săptămâni – era simplu, chiar auster. Mirosea a pin şi a vin fiert, dar praful neşters vădea lipsa unei mâini de femeie. Am văzut totuşi cu coada ochiului o fotografie, aşezată pe noptieră în camera lui, o poză cu un personaj feminin liliputan care zâmbea la brațul lui Lars. Am mâncat bot de ren în aspic şi am băut ceva ca o țuică locală, apoi am dormit, cu Spik înfofolit lângă mine. După o săptămână de hoinăreli pe coclaurile Groenlandei nu aflasem mare lucru despre Lars. Mimico-gestualul nu permite mărturisiri intime, ci doar strictul necesar al cuvintelor. Dar mă mira în continuare acea tristețe discretă de pe chipul său, mărturisită rar, printr-un oftat lângă sobă, seara. M-am gândit că l-o fi părăsit micuța doamnă din fotografie, aşa că l-am compătimit în tăcere. În ultima seară pe care o petreceam împreună l-am surprins cercetând încurcat nişte radiografii dintr-un plic mare, dreptunghiular, întorcându-le de pe o parte pe alta. Atunci când m-a văzut le-a pus într-un dulap din bucătărie şi s-a chinuit să-mi zâmbească.
Nu sunt un om curios dar, în noaptea aceea, tristețea lui profundă a tras, efectiv, de sfoara compasiunii mele şi m-a împins să cercetez conținutul plicului. Nu cunosc nici inuit, nici daneză, dar limbajul rece și gol al pozelor medicale îmi era cunoscut de la tata, care venea cu cazurile dificile de la Institutul Oncologic acasă şi mi le arăta şi mie. Numele de pe radiografii era Anna Fredriksson. Vârsta: 12 ani. Deci nu era liliputană, ci doar unica fiică a unui bărbat singur. Diagnosticul era cutremurător dar simplu, ca în documentele tatei, unde tumorile erau încercuite cu markerul, formând constelațiile suferinței.
Dimineața devreme, ca un hoț pocăit, am părăsit casa lui Lars pe ascuns, cu sentimentul nedefinit că fac ceea ce trebuie. Autobuzul m-a lăsat la aeroport şi, pe tot parcursul drumului spre casă, am văzut fața lui Lars înaintea ochilor, mai tristă ca de obicei. După un an am primit un plic simplu, cu ştampilă daneză şi conținut englezesc scris într-un limbaj naiv, asemănător cu icoanele pictate de țărani pe sticlă. M-am bucurat nespus să aflu că Anna e bine, că operația a reuşit şi că mulțumesc în daneză (ultimul cuvânt al scrisorii) se spune Tak.
A fost printre puținele daruri dezinteresate pe care le-am făcut în viață, iar amintirea celor 2500 de euro lăsați într-o mănuşă în țara frigului îmi aduce şi acum căldură în suflet. Prietenul meu cel nevăzut, acela cu imboldurile și cu șuturile, mi-a șoptit şi de ce. Pentru că „mai fericit este a da decât a lua.” (FA 20, 35)
